N-am încotro și mă simt obligată să recunosc că mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam. Având în vedere că am plecat la drum cu prejudecăți alimentate de recenzii negative și că la un moment dat chiar am avut o discuție despre cărțile și convingerile autoarei (o să spuneți că e urât să vorbești în chaturi despre oameni, eu o să mă apăr zicând că în momentul în care te hotărăști să fii persoană publică, trebuie să-ți asumi că e posibil și să devii subiect de dezbatere), cred că are un mare plus pentru că a reușit să-mi înfrîngă și chiar să-mi demonteze definitiv preconcepțiile nefondate.
Cartea este foarte bine scrisă, este realistă, este brutal și dureros de sinceră (probabil din cauza asta este și mai greu de asimilat) și atât timp cât renunți la fațadă și aparențe, la a te ascunde după deget este rezonabilă și dezbate probleme decente pe care mulți dintre noi refuză să le aducă în discuție din jenă sau falsă pudoare; mie mi-a părut balsam pentru suflet modul în care este pusă problema.
Te ajută să realizezi că nu ești singur, că nu ești ciudat, că e normal ce simți din când în când chiar dacă nu urmează tiparul stabilit de societate. Într-o lume de oameni ce încearcă să-și construiască niște imagini cât mai desăvârșite, personajul din cartea asta îndrăznește să treacă peste reguli nescrise, dar de neîncălcat, să se gândească și la ea și să simtă că are dreptul să se pună pe primul loc. Nu știu de ce am empatizat așa tare cu trăirile și deciziile personajului. Poate în mare parte m-am recunoscut și regăsit, poate pe altă parte mi-au părut firești, poate pentru că e normal să fii om și să-ți permiți și să greșești.
De ce am aprobat-o pe Ana? Pentru că, dacă am fi la fel de sinceri cu noi înșine, cum e cartea asta scrisă, ar trebui să nu ne permitem niciodată, în viața asta al dracului de scurtă, ca ceva, orice, să ne știrbească dreptul la fericire. Orice ar însemna pentru noi fericirea. Și nu vorbesc de bătăi, violență, jigniri, umilințe…vorbesc despre orice, chiar și dacă orice e o simplă vorbă aruncată la nervi. Cine ești, ce-ți dorești, ce accepți și ce sacrifici trebuie să fie întotdeauna doar decizia ta. Fără a te simți condiționat de nimic altceva, nici de gura lumii, nici de ce așteaptă alții de la tine. E vorba de saturația, de toleranța și de așteptările fiecăruia. Limitele fiecăruia sunt diferite, pentru unii paharul se umple dintr-o picătură, la alții durează o veșnicie, dar atunci când atingi limita nu mai ai chef să te justifici sau să accepți ceva ce nu-ți convine, chiar dacă pentru alții pare un lucru mărunt sau frivol. Chiar dacă ceea ce faci este catalogat ca moft. Sunt oameni care aleg răul cu care s-au obișnuit (pentru că nu e chiar așa de rău și are și compensații) și oameni care nu acceptă nimic ce le-ar putea știrbi verticalitatea. E vorba doar de mentalitate și cât poate fiecare duce. Și cred că paralela autoarei de la început dintre căsnicia bunicii și căsnicia personajului poate explica perfect diferența de viziune.
Copii sunt nesfârșiți, surprinzători, au resurse nebănuite și te pot da cu tâmpla de rai într-o clipă, iar trei secunde mai târziu ti-o zdrobesc de piciorul mesei, cu toată inocența și iubirea din lume.
Odată cu vârsta așteptările se schimbă. Cu cât înaintezi devii mai puțin tolerant, mai selectiv, mai pretențios, mai atent la ce ai tu nevoie. Și e absolut normal să-ți dorești liniște și pace. Să-ți dorești să te duci acasă fără niciun fel de temere sau strângere de inimă. Chiar dacă temerea e din cauza psihicului tău deja șubred de la cât a cărat, e important să te simți liniștit și acceptat, poate mai mult decât iubit sau fericit.
Dacă după 40 de ani și o viață care te-a pus la încercare constant, mai ești în stare să pleci la mare ca un adolescent cântând „I want to breakfree„, eu zic că încă există speranță, că ești pe drumul bun și n-ai trăit degeaba. Și mai cred că dacă ajungi să găsești fericirea fără să fii condiționat neapărat de prezența unui suflet pereche (🙄) cu care să împarți patul e iarăși mare lucru.
Alte recenzii de la Ioana Chicet-Macoveiciuc:
