Gaelle de Barbet are șaisprezece ani în 1940, când armata germană ocupă Franța. Ea este șocată și neputincioasă când jandarmii francezi îi deportează pe prietena ei Rebekah Feldmann, și familia ei. Cu atât mai mult cu cât Gaelle vede cu ochii ei momentul deportării.
Comandantul militar local german transformă proprietatea familiei Barbet în sediul său. Tatăl și fratele ei sunt uciși de germani; iar mama ei își iese din minți. Gaelle începe o călătorie periculoasă alături de Rezistența Franceză
, sperând să salveze vieți pentru a compensa pierderea prietenei pe care nu a putut-o ajuta. Astfel, ea începe să livreze spre ascunzători copii evrei. Apoi este abordată brusc de comandantul german cu un plan uimitor și periculos de a salva o parte din tablourile de valoare ale Franței, care urmau a fi furate de germani. Însă, după război este acuzată fals că ar fi colaborat cu germanii. Orfană și singură, începe o nouă viață la Paris, cu fantomele trecutului mereu urmând-o.
Citind descrierea de pe copertă mi-am zis inițial că practic cartea mi-a fost povestită și deci de ce aș mai citi-o?! Însă, m-am înșelat, detaliile menționate sunt doar începutul acestei istorii și relatează acțiunea până la pagina 90. Ce se află în celelalte aproape 300 pagini, vă las să descoperiți.
Cert este că găsim aici diferite etape din viața eroinei. Ele se succed și vedem transformările care își pun amprenta asupra sa. Viața cu toate urcușurile și coborâșurile ei este relatată aici într-un mod pe-alocuri dezolant de realist.
Pe lângă tema IIWW și în special La Resistance, descoperim aici și viața de după război, dar și alte subiecte precum: supraviețuirea, readaptarea, relația mamă-fiică, influența banilor și a răsfățului, iertarea.
Și deoarece abia o descopăr pe Danielle Steel involuntar am început s-o compar cu autoarele pe care le-am citit. Și deci, cred că stilul scrierii se aseamănă cu Jojo Moyes, Kristin Hannah și Jodi Picoult. Aceleași teme sociale tratate, aceeași scriere simplă, dar captivantă.
Surprinzător, nu am avut așteptări prea mari de la această autoare, iată de ce am fost plăcut surprinsă. Dar să nu exagerez cu elogiile, Steel nu folosește metafore sau alte procedee literare menită să înfrumusețeze scrierea. Cu toate acestea istoria te cucerește prin simplitate, cursivitate și realism. Nu sunt sigură dacă cartea este tradusă în română, însă ar fi cazul ca editurile să-și îndrepte atenția asupra ei.
