Nu ştiu alții cum sunt, dar eu care trăiesc într-un oraş poluat şi infernal, în care eşti înghesuit de străini grăbiți zilnic, visez la o evadare undeva în sălbăticie, unde, cum zice vorba, să nu mă ştie nici vântul, nici pământul. Şi poate din cauza asta ideea de spațiu sălbatic, de taiga neîmblânzită sau neatinsă de civilizație mi-a părut aşa ispititoare.
Cenuşă şi țărână este povestea naturii de neînfrânt ce-şi urmează cursul şi cât de insignifianți sunt oamenii în fața ei. Dar în aceeaşi măsură este vorba despre oamenii ce-şi duc traiul în singurătate, dar care ştiu să se adune în vremuri de restrişte şi să se ajute orice ar fi.
E interesantă această idee de viață patriarhală ce nu se supune niciunei legi statale, doar legii pământului şi a străbunilor, o viață simplă, tihnită şi rustică, în care tehnologia n-a preluat controlul. Apare o tipologie de oameni duri, aspri, ursuzi, obişnuiți cu vremea rea şi munca grea, învățați să trăiască singuri, să se descurce singuri, să evite să ceară ajutor. Sunt influențați doar de schimbările climaterice, de anotimpuri, doar natura le poate rupe ritmul traiului liniştit şi bine organizat.
Nu înțeleg legile Moscovei, le acceptă doar de teama represaliilor. Corupția şi mita merg mână-n mână cu interdicțiile ce li se impun. Nu-i interesează dacă e taxă legală sau doar şpagă, ei îşi duc viața de pescari şi vânători aşa cum au prins de la părinți deoarece doar aşa au ce să pună pe masă copiilor. Peştele este singurul mijloc de trai. Doar vânzarea de icre le aduce bani ca să iasă din iarna lungă. Toată lumea practică braconajul şi, fiind supravegheați de milițieni, ce-şi primesc cota individuală, pare aproape legal. Pescuitul şi vânătoarea de samuri le asigură subzistența. Este o viață grea, riscantă, solitară şi chiar disperată în multe cazuri, dar o trăiesc cu o pasiune primitivă. Iubesc natura asta aspră, cu munții ei înecați de zăpadă şi râurile înghețate. Drumul prin taiga, vânătoarea şi pescuitul sunt singurul sens pe care-l înțeleg, e drumul lor stupid către libertate.
Era un om drept. Nimic nu-l schimbase: nici banii, nici durerea, nici votca.
Intriga se declanşează pe fondul braconajului şi a ambiției de avansare şi afirmare a unuia dintre milițieni. O neînțelegere ce ar fi putut fi muşamalizată şi uitată fără pierderi de vieți omeneşti, ia aspectul unui uragan ce răscoleşte viețile tuturor celor ce-i ies în cale. Din cauza orgoliului şi mândriei rănite şi prosteşti a unui singur om, o aşezare întreagă îşi vede libertatea şi chiar şi viața amenințată, cînd apar în zonă trupele de la Moscova, numite OMON cu metode de înăbuşire a revoltelor crude şi sângeroase. Fuga celui acuzat de ultraj împotriva unui milițian, în taiga e doar praful de puşcă ce dezlănțuie zbuciumul micii aşezări pescăreşti.
M-a sensibilizat foarte tare legătura dintre oameni și câinii lor de vânătoare, o legătura la fel de strânsă ca cea pe care o au cu familia, câteodată chiar mai strânsă când sunt plecați singuri în taiga și câinele este singurul suflet pe care-l au aproape și pe care se pot baza. De asemenea abundă în descrieri magnifice ale locurilor și în informații tehnice despre pescuit și vânătoare, dar vorbește și despre supraviețuirea în taiga în timpul iernii și despre orânduirea socială.
Am citit că titlul original este în traducere exactă Voință neînfrântă, mult mai inspirat decât alegerea editurii în română, care explică mult mai bine ce se întâmplă în carte, o istorie a unor oameni liberi ce nu se lasă doborâți, într-o Rusie ce se vrea modernă, dar care trăiește după niște tipare arhetipale adânc înrădăcinate. Viața în taigaua est siberiană, așa cum este descrisă în carte, pare un vis. Bineînțeles că nu este, numai dacă te gândești la temperaturi și o iei la fugă, dar e evident că autorul este iubitor al locului și scrie cu inima.
