Cartea este o scrisoare de dragoste închinată de autoare propriului tată, un omagiu adus unui om pierdut. Portretul pe care ni-l înfățișează dă senzație de mândrie, respect, multă dragoste și apreciere, toate transmise pe un ton intim, dezinhibat și lipsit de secrete. Cartea a fost editată imediat după moartea tatălui autoarei, Patrick, fost atașat diplomatic care a servit în fosta colonie belgiană, Congo, unde a avut parte de experiențe ieșite din comun (a fost luat ostatic, a servit ca negociator, a fost chiar condamnat la moarte și apoi grațiat).
Prima scenă din carte ne înfățișează un om stând în fața unui pluton de execuție, așteptând glonțul fatal. Este chiar tatăl autoarei și scena s-a petrecut și în realitate, dar Patrick a fost cruțat în ultimul moment. În timpul scurs în fața puștilor, mintea lui aleargă printre amintiri, este foarte tânăr și nu-și dorește să moară, dar este decis să fie demn și să nu-și piardă curajul. Acasă îl așteaptă o tânără soție însărcinată. În așteptarea morții, își rememorează viața pornind din copilărie până la vârsta de 28 de ani. Rămas orfan de tată de foarte mic, cu o mamă superficială, vanitoasă și interesată doar de propria bunăstare și confort, este expediat la bunici, într-un conac belgian vechi, cu pretenții aristocratice, unde bunica joacă rol de cloșcă și bunicul încearcă să-i imprime o atitudine bărbătească fără prea mare succes.
Încercând să îi arate că viața nu este numai lapte și miere, bunicul îl trimite să petreacă o vacanță de vară în casa celuilalt bunic, cel patern, convins că experiența îl va întări. Viața și atitudinea celor două rânduri de bunici sunt total diferite. În timp ce bunicii materni sunt aristocrați, respectă eticheta, au ceva susținere financiară, îi oferă o educație și se îngrijesc cu responsabilitate de nevoile copilului, bunicul patern, deși tot aristocrat, este un fanfaron aiurit, cu aere închipuite de poet, cu capul în nori, ciudat și cam rupt de realitate. Tatăl lui Patrick a fost primul copil din cei șase ai familiei, restul copiilor locuind încă în castelul Nothomb. Regulile din Belgia sunt total diferite de regulile din noua casă. Obișnuit să primească totul pe tavă, băiatul se trezește în postura de a se lupta pentru o bucățică de pâine. Nu există bani, nu există mâncare, nu există interes din partea părinților pentru confortul copiilor. Regulile sunt spartane și avantajează ocupanții casei în funcție de vârstă, altfel cei mai mici, cei care ar avea nevoie de protecție și ajutor mai tare, sunt lăsați la urmă, practic neglijați și obligați astfel să se descurce singuri. Primează legea junglei. Primul venit, primul servit. Cel mai puternic supraviețuiește. Patrick se trezește peste noapte nevoit să împartă camera cu o hoardă de sălbatici formată din propriii unchi și mătuși (cel mai mic unchi era cam de aceeași vârstă cu el). Deși situația este tragică, tonul pe care este redată experiența este ironic și plin de umor. Patrick, în ciuda provocărilor zilnice pe care trebuie să le depășească, prinde drag de această familie ciudată și cere singur să revină în mijlocul lor în vacanța următoare.
Stilul este anecdotic și plin de umor, autoarea scrie la persoana întâi, dând cuvântul direct personajului și redând scene intime fără a interveni și fără a ascunde defectele, eșecurile sau punctele slabe ale tatălui. Interesant concept de biografie (ficționalizată, evident) dacă ținem cont că autoarea scrie chiar și despre viață sexuală a tatălui său.
Alte recenzii de la Amelie Nothomb:
