Visul (1888) lui Èmile Zola a fost pentru mine o carte uşurică.
După Atacul de la moară ( culegere de proze scurte ) şi tulburătorul Creaţie, roman care a reuşit să-şi facă loc între primele 5 cărţi preferate ale mele, volumul Visul – incluzând aici poveste, personaje, acţiune – este o carte pe care aş aşeza-o în rândul începuturilor literare universale.
O iubire de tip Cenuşăreasa – dat fiind că protagoniştii au de înfruntat nişte obstacole aproape imposibile – care mie, una, nu a reuşit să-mi smulgă prea multe emoţii.
Dacă ar fi să indic un public-ţintă pentru Visul, aş numi poate adolescenţii ( deşi o reverie ca asta poate fi periculoasă ), sau acea categorie de cititori dornici să-şi concedieze prezentul, raţiunea, maturitatea, pentru a se transpune într-o epoca şi o poveste puternic impregnate de romantism.
1860, Beaumont, Franţa.
În timpul unui viscol puternic, pornit în preajma Crăciunului, o familie de broderi descoperă o copilă de 9 ani aproape sfârşită de frig şi foame, pe scările impunătoarei catedrale.
Cum cuplul nu are copii – unicul, decedat cu ani în urmă – decid să o salveze şi ia ca ajutor pe orfană – pe care ulterior o vor şi adopta – fără a intui cât de grea este povara istoriei personale a acestei copile.
Crescută între zidurile unei case vechi – şi în umbra maiestuoasei catedrale – fără contact cu oamenii sau viaţa reala, Angelique are de traversat o perioadă dură, în care până la confortul instalării în sânul familei adopetive, trebuie să-şi îmblânzească vechii monştri – un trecut care implică mai multe familii adoptive şi un carnet în care stă crud marcată o linie în dreptul identităţii părinţilor naturali.
Meticulozitatea scriitorului nu lipseşte dintre paginile acestei cărţi, poziţionate pe o linie ciudată între romantism, realism şi naturalism. Nuanţele sunt însă duse numai până la tonuri de pastel, şi destul de limitate.
Indivizii sunt condiţionaţi prin ereditate, societate şi istorie; personal, mai mult interes mi-a stârnit Hubertina şi, de ce nu, catedrala, acest martor care împlineşte şi rolul de “garant” al continuităţii acţiunii.
La 16 ani, pe fondul izolării, credinţei aproape nebuneşti că o viaţă minunată o aşteaptă, alături de un soţ fabulous de frumos şi bogat şi alimentată puternic de o carte descoperită în podul casei – Legenda aurită, în care abundă personaje supranaturale, minuni şi fantezii – care o preocupă obsesiv, tânăra începe să simtă dezvăluindu-se viitorul atât de mult aşteptat, dorit, visat, intuind ( sau sugestionând ) puternic tot ce o înconjoară.
Un freamăt ici, un foşnet colo, totul vibrează de încordare şi aşteptare; o umbră ia chipul şi glasul unui tânăr înalt, frumos fizic şi sufleteşte – Felicien, 20 ani – iar între cei doi se naşte iubirea tinetii, pătimaşă, deplină, inconştientă ( şi întrucâtva egoistă ).
După o perioadă în care lumea întreagă pare să stea în priviri şi chipuri, Felicien, subjugat, decide că are nevoie de mai mult. Intră în casă sub pretextul lansării unei comenzi către familia de broderi, năzuind să fie cât mai mult şi mai aproape de Angelique.
Dar, caracterul năzuros al fetei – care o vreme se distrează chinuindu-l, fiindcă nu vrea să-i dezvăluie că şi ea îl iubeşte nebuneşte – va fi abia un obstacol mărunt.
Felicien – ultimul urmaş al unei familii vechi, bogate şi fiul unui monsenior teribil de mândru ( şi nefericit, după moartea soţiei, la naştere ) mai are de luptat.
Cu ce vor mai confrunta? Rămâne, desigur, să aflaţi, citind cartea.
Citiţi! Citiţi Emile Zola!
NOTĂ: 7 /10
Alte recenzii de la Èmile Zola :
