Fratii Karamazov

Traducere și note de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbrava   Frații Karamazov, cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filosofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului. Întruchipînd patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrînată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatînd cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură românescă. Autor recomandat de George Banu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din cartea "Frații Karamazov" de F.M. Dostoievski: "Se povestește, de pildă, că odată, în vremurile străvechi ale creștinismului, un frate n-ar fi îndeplinit ascultarea dată de starețul său, pe care l-a părăsit, fugind din mănăstire și trecînd în altă țară, adică din Siria în Egipet. Acolo, după o viață îndelungată plină de fapte minunate, s-a învrednicit să pătimească pentru credință și să moară ca un mucenic. Drept pentru care Biserica s-a gîndit îngroape cu cinste trupul neînsufietit, socotindu-l din momentul acela printre sfinți; însă în clipa în care, diaconul a rostit „ieșiți cei chemați", sicriul, în care se aflau rărnăsitele sfîntului, s-a smuls din loc și a zburat afară din biserică. Lucrul acesta s-a repetat de trei ori. Abia atunci a ieșit la iveală că sfmtul mucenic încălcase ascultarea pe care o datora starețului său, părăsindu-l și, prin urmare, cu toate slăvitele sale fapte, nu putea dobîndi iertarea păcatelor fără dezlegarea acestuia. Așadar, îngropăciunea nu s-a putut, îndeplini decît după ce l-au chemat pe stareț să-i dea dezlegarea. Firește, nu este decît o veche legendă, dar iată mai jos un caz autentic și ceva mai recent. Un călugăr din zilele noaș-tre venise să-și caute mîntuirea la Muntele Athos, cînd, într-o bună zi, starețul său i-a poruncit să părăsească mănăstirea pe care o îndrăgise ca pe un sfînt lăcaș și un liman liniștit și să plece spre Ierusalim, să se închine la locurile sfinte, ca după aceea să se întoarcă în nordul Rusiei, undeva în Siberia. „Acolo ți-e locul, nu aici." Călugărul, uimit și vrednic de prins, s-a înflînțat la patriarhul ecumenic de la Constantinopol cerîndu-i dezlegarea; patriarhul i-a răspuns că nu este nicidecum în măsură să-l dezlege și că nu există pe toată fața pămîntului și nici nu e posibil să existe o putere care să-l dezlege de ascultarea primită în afară de starețul însuși."