Este un roman clasic ce urmărește ultimii 16 ani din viața lui Van Gogh. Recunosc că-s o profană pe parte de pictură, de altfel nu-i singurul domeniu în care sunt în situația asta. Și chiar dacă mi-aș pune în cap să mă documentez, nu aș reține nimic dacă n-ar fi și o poveste la mijloc. Așa că nu numai că mi-a plăcut cartea, dar a fost și educativă. Apar multe nume mari legate de perioada impresionistă. Van Gogh își face un cerc de prieteni de care chiar și eu, care nu-s pasionată de pictură, am mai auzit. Gaugain, Cezanne, Seurat, Rousseau. Relațiile dintre ei sunt atipice, dar au ca bază dragostea și pasiunea pentru pictură. Își urmăresc unul altuia tehnica, se sprijină, încurajează și împart inovația.
Nu știam absolut nimic despre Van Gogh, decât episodul cu urechea mutilată, dar fără detalii. Povestea începe pe vremea când Vincent era angajat la galeria de artă a unchiului său, post pe care îl părăsește repede, se mută în Anglia, dar nici aici nu poposește mult, pleacă la Amsterdam și decide să se facă preot. Această decizie a luat-o ca urmare a unei decepții sentimentale, prima dintr-un lung șir cu care se va confrunta. Va studia un timp pentru teologie, dar abandonează și petrece câțiva ani într-un mic sat minier ca și predicator. E o perioada cruntă pentru el, plină de sărăcie, lipsuri, boala și mizerie, în care se zbate să ajute oamenii din sat, dar nu reușește mare lucru deoarece nu are resurse materiale. Este și încercarea care-l îndepărtează de credință. Tot aici face primele schițe. Și, după mult timp pierdut, pornește să studieze pictura. Timp de 10 ani, muncește pentru a se perfecționa, își schimbă stilul, încearcă lucruri noi, desenează mii de portrete si peisaje dintre care nu reușește să vândă decât unul cu puțin timp înainte de a se sinucide. Trăiește pe spinarea fratelui său, se adaptează foarte greu, are relații de prietenie neobișnuite, este privit de multe ori cu suspiciune, își dezamăgeste părinții, este veșnic nemulțumit de propria muncă.
Stone reușește să zugrăvească mai mult omul, decât pictorul Van Gogh. Reușește să redea zbuciumul lui interior, dezamăgirile și visurile. Viața lui Van Gogh a fost o înșiruire de teste, și multe dintre ele le-a picat, dar odată ce și-a aflat pasiunea pentru pictură, în ciuda tuturor lipsurilor și a greutăților nu mai renunță la ea. Nu-și dorește recunoașterea sau aprecierea altora. Lucrează neobosit doar pentru a-și satisface propria exigență. Și e interesantă perspectiva pe care o urmărește. Nu frumusețea fizică, nu caută oameni împliniți spiritual sau material, pictează oameni simpli, ce abia supraviețuiesc muncilor grele și lipsurilor, oameni în situații disperate ce se zbat fără speranță. De altfel, nici situația lui nu e mai bună. Singurul sprijin constant a fost fratele său, Theo, care i-a stat alături necondiționat. Recomand celor pasionați de pictură, și nu numai.
