Coperta nu mi-a spus mai nimic, dar mi-a plăcut ideea minimalistă și mi-a dat senzație de simplitate și curățenie. În schimb titlul m-a atras ca un magnet (evident îs născută în ‘79), iar povestea, scrisă impecabil de simplu și acid, s-a mulat perfect pe gustul meu. Romanul (poate este pretențios spus deoarece vorbim despre o cărticică de 130 pagini) este o distopie, fără ifose de complexitate sau sofisticare, redat concis și incisiv ce expune o filozofie demnă de luat în seamă, dar mai ales de analizat și dezbătut.
Perioada în care este amplasată acțiunea este evident anul 1979, iar ambientul este în primă fază Teheran, amintind de perioada declanșării revoluției islamice. Personajul principal călătorește împreună cu fostul său iubit, un tip simandicos, excentric și arogant, cu relații și gusturi pompoase, a cărui stare de sănătate este destul de precară. Relația dintre cei doi este evident într-un impas și nu dă semne că ar avea șanse să se redreseze. După moartea subită a fostului partener și un interogatoriu la care este supus de poliția iraniană, naratorul nostru (care rămâne anonim pe toată durata poveștii) se vede obligat să părăsească în grabă țara, călătorind în Tibet și apoi în China. Pleacă hotărât să escaladeze un Munte Sacru, dar este arestat de chinezi și aruncat într-un lagăr de muncă. Între viața de la petrecerile simandicoase și degenerate din Iran și munca într-un lagăr chinez diferențele sunt uriașe. Și sunt perfect portretizate de schimbarea radicală de atitudine și ideologie a naratorului.
Kraft scrie o poveste despre absurditatea, micimea și inutilitatea vieții. O scrie fără să menajeze cititorul, pe un ton acid și scârbit. Teheranul lui Kraft este populat de occidentali snobi și superficiali, aflați în cădere liberă și accelerată pe o pantă abruptă a degradării. China se prezintă la celălalt pol și expune un tablou mizer, lipsit de aspirații, visuri sau ambiții, în care supraviețuirea (în orice condiții și prin orice mijloace) este țelul suprem. Ambele versiuni ale tipologiei umane schițate de autor sunt golite de empatie și umanitate și decadente. Mi-a plăcut absurdul la care apelează autorul pentru a-și explica ideea, mi-a plăcut comparația (radicală) dintre cele două lumi puse pe tapet, mi-a plăcut modul în care a reușit să surprindă schimbarea generată de factorii externi în mentalitatea personajului (de la un tip naiv, sensibil și interesat de estetică și artă, ajunge susținător al unei dictaturi bazată pe doctrina violenței). Teheranul pare complet occidental și capitalist (și de aceea amenințat de revoluție), în timp ce China este comunistă și redusă (și de aceea lipsită de orice perspectivă sau orizont). Cu toate acestea, pare că libertatea individuală de care s-a bucurat naratorul nostru în trecut nu-i mai poate oferi starea de siguranță pe care o găsește (surpriză!) în interiorul lagărului. Oare o să ajungem să ne speriem de prea multă libertate? Oare lagărul și dictatura vor ajunge să reprezinte în mintea noastră salvarea?
Alte recenzii de la Christian Kracht:
