Criza bisericii în raport cu societatea civilă este principala problematică atinsă de către Baștovoi în această culegere de meditații. Biserica (și tot ce ține de ea) este analizată din perspectivă imagologică, deci din prisma imaginilor pe care și le-a creat de-a lungul anilor.
Autorul scoate în evidență felul în care este percepută la moment biserica de către majoritatea profanilor, încercând să evidențieze greșelile unor slujitori ai bisericii, revenind la sursa sa inițială, la Sfinții apostoli și predicatori pentru oferirea unor exemple mai bune de urmat.
Primul popas este făcut asupra bisericii “pusă față în față cu propria imagine”. Autorul nu întârzie să menționeze că schema administrativă a bisericii începe să capete aspectul unei corporații dornice să se lanseze pe o piață nouă.
Imaginea “preotului mândru și prost” nu este trecută cu vederea. Autorul subliniază că aceasta a apărut ca urmare a identificării preotului cu predicatorul. Și deși oricând se va găsi cineva mai citit și în stare să-l pună în încurcătură pe preot cu o întrebare mai complicată, totuși nimic nu dă dreptul preotului de a fi ignorant și necioplit.
O altă imagine ce ține de preot este cea de “sfânt dar neînvățat”. Îndemnul făcut aici este acela de a verifica tot ceea ce auzim, indiferent dacă ceea ce auzim este pus pe seama unui sfânt. Cred eu, o idee pertinentă.
Urmează “imaginea credincioșilor ca turmă impersonală.” Preotul nu este doar conducătorul obștii, ci și slujitorul ei. Ori, azi biserica pare a fi împărțită în două trepte, cea a preotului – înveșmântat în haine luminoase și coroane pe cap, văzut drept ceva sfânt, ceresc; și de altă parte îi vedem pe credincioși – umili și îmbrobodiți, deci muritori de rând. Mi-a plăcut ideea aceasta.
Atâta vreme cat iraționalitatea colectivă va fi lăudată de oficialii ecleziastici și ridicată la rang de virtute, dacă nu cumva de virtute absolută, nu se va putea vorbi de o redresare a “imaginii” Bisericii. Atâta vreme cat lașitatea și fățărnicia vor persista în adunarea credincioșilor sub pretextul “ascultării”, nu se va putea vorbi despre Ortodoxie decât cu sfiala și rușinea specifice.
Urmează “ascultarea”, un alt aspect care a alimentat întotdeauna verva criticilor bisericii. Ordinile nu se discută, dar se execută. Astfel, sub pretextul ascultării s-au comis multe nedreptăți și evenimente tragice. Autorul evidențiază că “ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptate și minciuna, căci dragostea, despre care am spus că este condiția ascultării evanghelice, se bucură doar de adevăr.”
Ortodoxia, așa cum se afișează ea epocii moderne, pare să nu lase nici un loc de acțiune liberului arbitru, pe care orice om îl are din fire. Această impresie nu poate fi contrazisă nici de sistemul cazarmă al seminariilor teologice, nici de relația milițianistă superior-inferior, instaurată la nivelul clerului, de frica de a fi exclus din tagmă paralizează orice inițiativă sau opinie personală.
Continuă “tipurile de predicatori”: prorocii, apostolii, martirii, dascălii bisericii, exegeții și apologeții, făcătorii de minuni, monahii, nebunii pentru Hristos.
Este trecută sub lupă și predica în general, dar și tipurile de predică în particular: predica liturgică, predica ocazională, conferința, polemica, predica nonverbală.
Au fost și capitole pe care le-am considerat interpretări personale ale autorului, și cu care nu rezonez, mă refer la cele din final unde autorul vorbește despre o “propagandă ateistă”. Însă, per total cartea mi-a plăcut. Am descoperit aici multe idei pertinente izvorâte din observații obiective, care cred că ar fi de folos slujitorilor bisericii, dar și i-ar ajuta pe unii creștini să descopere Ortodoxia.
Alte recenzii de la Savatie Baștovoi:
