Savatie Baștovoi este eseist, poet, romancier, teolog și scriitor din Republica Moldova, iar cărțile lui se regăsesc pe rafturile magazinelor din inctinta multor mănăstiri din țara noastră. Faptul că i-am regăsit numele de mai mult ori mi-a stârnit curiozitatea și am decis să achiziționez la rândul meu câteva dintre volumele care poartă îi semnătura.
“Pietrele vorbesc” de Savatie Baștovoi, așa cum anunță încă de pe copertă, reprezintă un mic tratat despre predică. Inițial am crezut că voi afla cum se construiește o predică, dar cartea alunecă și pe alte paliere. E o carte care ne vorbește despre credință dar și despre bisercă, iar autorul nu se ascunde după deget, își expune criticile față de anumite practici și atitudini manifestate de-alungul vremii.
Între coperțile acestei cărți am descoperit rânduri despre ascultare, liberul arbitru, imaginea credincioșilor ca o turmă impersonală, dar și o scurtă prezentare a trecerii de la ateism la ecumenism. Savatie Baștovoi se oprește asupra tezelor propagandiștilor ateismului științific și afirmă că aceștia nu își propun o cercetare a bibliei ci doar desființarea ei în stilul desființării unui adeversar politic.
Autorul analizează câteva idei care se regăsesc în ortodoxim, precum și evoluția interpretărilor referitoare la acestea. De asemenea, Savatie Baștovoi scoate în evidență câteva aspecte prin care masele de credincioși au fost manipulate.
Parcurgând această carte am găsit informații despre tipurile de predicatori și depre tipurile de predică. Astfel, am aflat că predica poate îmbrăca mai multe forme: predica liturgică, predica ocazională, conferința, dar și polemica generată de anumite scrieri care au generat dezbinare și îndoctrinare.
Savatie Baștovoi îndeamnă preoții să țină cont de evoluția societății și să își acomodeze discursul la mentalitatea epocii în care trăiesc.
Polemicile usturătoare ale apologeților din primele veacuri ale Creştinismului trebuie privite, mai întâi de toate, prin prisma modei timpului. Să nu neglijăm faptul că disputele filosofilor erau atunci un spectacol de neînlocuit, iar ironia, persiflarea, nu erau expresia lipsei de respect, ci a inteligenţei. De exemplu, atunci când Platon defineşte omul ca „animal fără pene”, Diogene nu întârzie să-l numeacă „cocoş depenit”, fără ca prin acesta să pară un răutăcios. Dar dacă astăzi zeflemeaua a devenit expresia unei rele intenții, atunci predicatorul trebuie să o excludă cu totul din discursurile cu caracter polemic.
Consider că această carte va fi apreciată de cei cu mintea și inima deschisă către interpretările variate ale învățăturilor care își au sursa în credința ortodoxă.
Alte recenzii de la Savatie Baștovoi:
