Poet al naturii, cu ajutorul căreia sacralizează conceptul de iubire idealizantă, poetul Dan Stoica își scrie versurile cu clorofila onestității, îngemănând melodios simțirile unui suflet veșnic tânăr.
METAMORFOZĂ
Merg printre stejari. Vin alți stejari.
Merg printre ei, cu pași tot mai rari.
Îmi cresc frunze pe brațe.
Sunt ramuri acum, nu mai sunt oase.
Picioarele au pătruns adânc. Rădăcină sunt.
Seva dulce urcă din ea în pământ.
Cu freamătul inimii încrustat în dansul frunzelor perene, potolindu-și foamea de estetizantă regăsire din suculența rădăcinilor, poetul înșiruie mărgăritare de gânduri fulgurante care gravează clipa în pântecul eternității cu o solemnitate permisivă care, printr-o dibăcie demnă de invidiat, reușește să fandeze maiestuos în fața contondentei sobrietăți, lăsând loc senzorialului soare să muște metempsihotic din ghemul de șoapte și strigăte oclusive care alcătuiesc istoria unui om dotat cu o hipersensibilitate frumso caligrafiată.
Freamătul și liniștea, nocturnul și diurnul, se varsă unul în celălalt într-o metamorfoză a senzorialului vacarm, trăit mai mereu cu capul sus, cu stoicismul omului care știe să felieze bucata de sacru profan ce împănează traiul cotidian al omului cu suflet ospitalier.
Nota recenzorului: n/a
2toate articolele scrise de Cristian Cărpenaru