Dacă un om nu a fost învățat ce să facă cu succesul după ce l-a obținut, acesta îl va lăsa inevitabil pradă plictisului. (pag.48)
De ceva timp, întâlnind pe diverse rafturi În căutarea fericirii a lui Bertrand Russell, încercam să mă lămuresc dacă senzația de filosofie practică – fără dezvăluiri majore, dar nici o dezamăgire notabilă – este de urmat și cât din ea a fost intuiție. Destul. Ceea ce nu e neapărat un minus.
Da, În căutarea fericirii nu mi-a declanșat o reacție în lanț de analize și concluzii – și nici nu își propune să o facă, după cum anunță prefața – însă nu aș exila-o în categoria “facil-comercială”.
Cartea e structurată în : Cauzele nefericirii și Cauzele fericirii; o simetrie aproape integrală între cele două părți (9, respectiv 8 titluri), un fel de anticipare a unuia dintre elementele pe care l-am simțit cel mai prezent în carte: năzuința spre echilibru sau, altfel spus, evitarea exceselor (care devine, conform textului, și una dintre sursele nefericirii).
Autorul, logician de formație (între altele, ca: matematician, filozof, scriitor) și în plus, britanic prin naționalitate, pare să fie perfect convins de contribuția echilibrului în rețeta fericirii umane. Am însă bănuiala că de la vârsta maturității, fericirea se vede cumva diferit…
Să fim sinceri: cu toții ne întrebăm, fie și doar sporadic – și bine feriți de nesecata fântână a zâmbetelor afișate (mai ales în mediul virtual) – de ce suntem nefericiți. Nu veți putea descifra integral enigma numai citind primul capitol al cărții și nici restul, dar veți fi suprinși poate să vedeți enumerați printre factori educația din cadrul familiei, cea religioasă, relațiile interumane.
Nimic mai simplu decât faptul că, plecat în lume cu un bagaj de obiceiuri și credințe reflectând mediul nașterii și al copilăriei, individul, în creștere, începe să-și simtă propria personalitate, de multe ori prea diferită față de ceea ce crezuse a fi realitatea.
Nimic mai logic decât urmarea : conflictul acerb între ceea ce crede că ar trebui să fie, și ceea ce simte că este. Spectrul unei eventuale pedepse divine, al stigmatizării , al singurătății travesteste multe comportamente…
Cap.2 abordează Nefericirea byroniană, adică acea categorie de oameni care, convinși fiind că nu a mai rămas nicio cauză pentru care să merite a trăi, își văd existența golită de conținut și direcție, simțindu-se, ca urmare, profund nefericiți. O spune și autorul și personal, subscriu, o existență fără năzuințe și obiective pare o perspectivă lugubră.
Dacă nu veți fi încântați de anunțul că una dintre premisele fericirii este să nu avem cu ușurință tot ceea ce ne dorim, poate că ar fi bine să lăsați din mâna cartea…
Vechile standarde, aruncate peste bord de omenirea dornică de libertate, au lăsat un vid pe care, neștiind cu ce să-l umple, duc la confuzie, disperare, răutate. Imediat, se nasc remușcările; ghiciți urmarea?
Unul din punctele nevralgice “deconspirate” care mi-au plăcut cel mai mult este cel dedicat competiției: da, oamenii nu se înrolează benevol în armata sclavagismului modern doar pentru a-și potoli nevoile primare – oare câți dintre noi realizăm acest lucru? – , ci pentru a eclipsa. Orgoliul ne determină să amplificăm luptele până la amploarea de la care nu le mai vedem granițele, nu le mai înțelegem scopul și nici savurăm reușitele.
Un demers incomod, o astfel de lectură, nu-i așa? Și încă urmează…
Bertand Russell (n.18 mai 1872, Trellech – d.2 febr.1970, Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit) a mai scris, între altele titluri ca: Elogiul inactivității sau Eseuri sceptice.
Citiți! Citiți Bertrand Russell! Citiți În căutarea fericirii!
NOTA: 8 / 10
Alte recenzii de la Bertrand Russell :
