Am fost paralelă cu chimia cam de..ă….când m-am născut? Deci încă din titlu Inimi chimice a fost o provocare și da, din nou am fost superficială și m-am ghidat după copertă, care e așaaaa de frumoasă, zic eu. Cei de la Storia au reușit să contureze o hăinuță mai faină și decât cea originală chiar, care e destul de seacă.
Inimi chimice este un roman cu și despre adolescenți, despre prima dragoste (care poate fi oare și ultima?), despre prima suferință și despre prima dorință de a te salva. Începutul mi s-a părut ușor clișeic, previzibil chiar, nu m-a atras din prima, deși stilul scriitoresc al autoarei reușește să te prindă; Sutherland scrie lejer, parcă pictează cuvintele pe o planșă imensă și nu se teme că rămâne fără spațiu – asta e ideea pe care mi-am format-o, deoarece surprinsă am fost când am remarcat calmul cu care se derula, practic, acțiunea. Totul își avea locul lui în scenă, niciun pas prea grăbit, iar finalul nu a fost brusc, așa cum se întâmplă cu majoritatea cărților contemporane.
Inimi chimice prezintă povestea lui Henrik, un tânăr absolut normal, care se pregătește intens pentru a deveni redactor la ziarul școlii și pentru a intra la o facultate de succes, bineînțeles. Viața puștiului se schimbă radical când o cunoaște pe Grace Town (da, ca orașul Gracetown), o fată care încă suferă după pierderea într-un accident a fostului iubit, după cum urmează să afle și Henrik câteva pagini mai încolo. Până acum, firul narativ e asemănător cu vreo alte cinci miliarde de cărți. Știu. Ce mi-a plăcut însă la Inimi chimice este faptul că protagonistul nu se îndrăgostește de „tipa cea cool” a școlii, nu se îndrăgostește de vreo premiantă sau vreun model. Grace Town merge cu ajutorul unui baston, e neîngrijită și se îmbracă NUMAI în haine bărbătești.
Privind-o, mă întrebam dacă așa arată mântuirea.
Când sunt obligați să lucreze împreună la ziarul școlii, Town acceptă, dar doar cu condiția că ea nu va scrie absolut niciun cuvânt. De ce nu era deloc feminină, de ce merge în baston și de ce nu se spală pe cap? De ce nu scrie? Și de ce plânge noaptea în cimitir? Henrik Page vrea să afle cine e fata misterioasă cu nume de oraș cu orice preț, în ciuda faptului că toți îi reproșează că este îndrăgostit de o iluzie, de ideea unei fete perfecte.
Dacă oamenii sunt, așa cum se zice, înfăptuiți din bucățele de univers, atunci sufletul ei e făurit din stele și haos.
Inimi chimice începe într-un mod clișeic și se termină tragic de neașteptat. Autoarea a deschis parcă intenționat romanul cu un limbaj extrem de uzual, obișnuit, previzibil, astfel încât să-l poată finaliza într-un mod de-a dreptul unic, făcând legături cu domeniul chimic, cu știința, cu ce se află în spatele inimii. Krystal Sutherland vorbește despre rațiune și simțire și despre locul pe care-l ocupă fiecare în ansamblul de fenomene din care suntem alcătuiți. Sutherland vorbește despre dragoste ca o formă de autocunoaștere și dezvoltare personală, ca pe o ecuație chimică în care rezultatul nu e întotdeauna pozitiv.
Inimi chimice este un roman fabulos și dur, un roman despre pierderi și regăsiri, o scriere dulce-amară despre scrierea unui ziar, a unei iubiri, a unui destin.
Alte recenzii de la Krystal Sutherland:
