„N-am să uit niciodată noaptea aceea, prima petrecută în lagăr, care a făcut din viaţa mea o noapte lungă şi de şapte ori zăvorâtă.
N-am să uit niciodată fumul acela.
N-am să uit niciodată feţişoarele copiilor ale căror trupuri le-am văzut preschimbându-se în volute de fum pe un cer mut.
N-am să uit niciodată flăcările acelea care mi-au mistuit pentru totdeauna credinţa.
N-am să uit niciodată liniştea nopţii care m-a privat pentru eternitate de dorinţa de a trăi.
N-am să uit niciodată clipele acelea în care Dumnezeu a murit pentru mine şi mi-am pierdut sufletul şi visurile, care au luat chipul deşertului.
N-am să uit niciodată asta, chiar dacă aş fi condamnat să trăiesc la fel de mult ca însuşi Dumnezeu.
Niciodată”.
Indiferent cât de multe cărți ați citit despre Holocaust, nu vor fi niciodată lecturi suficiente pentru a descrie adevărata oroare pe care au trăit-o acei oameni nevinovați care au suferit ca să moară de mâna bestiilor cu putere himerică. Deși deschid o astfel de carte știind că mă va bulversa, mereu îmi depășește așteptările într-un mod neplăcut și amar. Se întâmplă să citesc mult despre războaie și lagăre, însă impresia despre această carte a fost una cu totul diferită – de disperare și groază de dimensiuni inumane.
Scriitorul evreu Elie Wiesel, distins cu Premiul Nobel pentru Pace în 1986, amintește în „Noaptea” evenimentele anului 1944, când, la vârsta de 15 ani, el, împreună cu familia sa, a fost deportat la Auschwitz. Făcând față foamei, frigului și condițiilor monstruoase, Elie și tatăl său au rezistat stoicește până la ultimele puteri, însă a reușit să se salveze doar Elie. „Noaptea” te stoarce de empatie, te doare, trezește emoții. Deși jarul cuptoarelor de carne cândva vie arde nemilos, nu reușește să-ți sece lacrimile care curg șirag. Cu fiecare roman, biografie sau autobiografie la acest subiect, te umpli cu tot mai multă furie, promițându-ți să nu uiți, să nu taci.
Wiesel ne spune o poveste despre putere, violență, răutate, frică, deșertăciune, poftă de viață și de moarte. Fiecare pagină e plină de umbre, de trupuri scheletice, despuiate, chinuite, făcute cenușă. Nu veți găsi niciun licăr de speranță aici, căci asta a fost hrana deșartă a multor deportați, hrană care s-a răcit și-a putrezit neatinsă.
Incredibil cum poți găsi puterea de a-ți duce zilele mai departe după calvarul trăit, calvar pe care nu-l poți șterge cu buretele, iar imaginile grotești nu contenesc să se perindă în fața ochilor. Ținând cont de lucrurile pe care deportații erau nevoiți să le facă pentru a supraviețui, moartea se plasa pe locul doi pe lista monstruozităților care li se puteau întâmpla.
Să fie deci „Noaptea” o amintire despre sălbăticia omului, despre josniciile pe care le poate comite pentru propriul bine și o amintire că putem și suntem obligați să distrugem din fașă o pornire similară, căci suntem responsabili pentru evenimentele care pot avea loc și consecințele ireversibile care vin odată cu acestea.
„Noaptea” e și cartea pe care cel mai des o recomand și dăruiesc, și nu voi înceta s-o fac.
Alte recenzii de la Elie Wiesel:
