Contextul social și politic al epocii invită parcă la complot, trădare și abuz. Suntem în Africa de Sud pe ultima sută de metri a sistemului Apartheid și ne ajung la urechi vorbe despre visul lui Nelson Mandela la egalitatea de șanse și rezistența albilor pentru păstrarea politicii de separare a comunităților rasiale.
Povestea se situează la o fermă de lângă Pretoria, o fermă de albi, o familie destul de înstărită, Swart, descendenți ai coloniștilor Voortrekker, mamă, tată și trei copii (Anton, Astrid și Amor). Ah, și servitoarea dintotdeauna a familiei, negresa Salome, dar ea este invizibilă, pentru albi. Invizibilă, dar necesară ca o gură de aer.
Părțile ce alcătuiesc povestea (patru la număr) reprezintă evenimente, de fapt tragedii, ce lovesc familia, redate în ordine cronologică și la distanță de zece ani. Fiecare moarte îi reunește fizic și îi îndepărtează din ce în ce mai tare psihic pe membrii familiei rămăși în viață.
Moartea mamei este prima pierdere care declanșează și intriga. Rugămintea unei muribunde și promisiunea unui viitor văduv. Și apoi peste pământul proaspăt săpat se aștern tăcerea, negarea și vinovăția. La fiecare nouă groapă săpată, vinovăția se adâncește. Dar numai un singur membru o recunoaște și și-o asumă. Ceilalți o ignoră. Sau pretind că nu există, deși subconștientul lor se revoltă. Este povestea destrămării unei familii. Avariția și rasismul sunt principalele motive ce stau la baza poveștii. Pare că refuzul tatălui de a-și ține promisunea are efectul unui blestem asupra membrilor familiei. Moartea îi pândește pe fiecare în parte și disparițiile se succed pe neașteptate. Familia e decimată, dar mentalitatea refuză schimbarea chiar dacă aceasta e inevitabilă și de bun-simț.
La fiecare nou capitol, frații sunt înfățișați decăzând. Apatici, depresivi, anxioși, dezinteresați. Este interesant modul de redare al autorului. Narațiunea este la persoana a treia, dar autorul schimbă perspectiva și sare de la un personaj la altul fără atenționare și fără nicio delimitare grafică, redând gândurile și fricile respectivului în aceeași frază în care redă o acțiune sau o descriere. Acest stil te face să te întrebi la fiecare frază: Stai puțin! Cine spune povestea acum? Ar putea părea un pic haotic și încurcat un astfel de stil, dar mi s-a părut chiar extraordinar de potrivit și mult mai concludent și convingător decât stilul clasic cu care sunt obișnuită. Bineînțeles că este meritul autorului care, încălcând normele, a reușit să împletească elementele perfect pentru a nu lăsa cititorul bulversat și zăpăcit de schimbările dese de gânduri și perspective. Sunt scene în care gândurile personajelor din cameră formează un adevărat cocktail amar, o cupă plină în care plutesc la grămadă ipocrizia, resentimentele și frustrările tuturor celor prezenți. Umorul negru este de efect și folosit din plin pentru a marca bigotismul și superficialitatea personajelor. Este amar, este dureros, dar necesar și real. Există situații în care autorul se adresează direct cititorului, făcând câte o remarcă critică la indiferența acestuia.
Este o perioadă de schimbare în Africa de Sud, dar cu toate acestea, familia Swan se agață de rasism, continuă să disprețuiască negrii și să-i considere outsideri (există bineînțeles o excepție notabilă și clară care ne menține speranța pe toată durata poveștii către un final dacă nu fericit, măcar corect). Fundalul reprezentat de populația neagră din comunitate este din ce în ce mai mutilată și mai disperată, în timp ce membrii familiei Swan își plătesc pe rând păcatele.
Damon Galgut, autorul acestei cărți care a câștigat Booker Prize în 2021, a crescut în Pretoria, Africa de Sud în perioada de apogeu a violenței regimului Apartheid și a mentalității creștine conservatoare, la care face referire în multe dintre cărțile sale. Tendințele și doctrina acestuia sunt teme pe care le reia și de care este evident îngrijorat și marcat din copilărie. Recomand.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Damon Galgut:
