Mai toţi prietenii mei de breaslă cititorească ştiu că nutresc o dragoste specială pentru literatura rusă clasică. Printre titanii acestei neţărmuite comori se numără, în mod evident, Lev Tolstoi. Pentru cei care nu îl cunosc prea bine (fapt de care mă îndoiesc nespus), este important să ştiţi că a plăsmuit o adevărată credinţă, tolstoianismul, prin care a încercat să transmită un mesaj tranşant, viu, despre importanţa revenirii la moralitate, la crezul etern şi la spiritualitate. Aşa se face că recent am intrat în posesia cărţii sale „Spovedanie”, apărută la editura Herald, în minunata lor colecţie „Autobiografia”. Fiind bilingvă, graţie realităţilor istorice, îmi este aproape dimensiunea rusofilă a literaturii şi spiritualităţii, aşa încât am savurat volumul lent, dar foarte plăcut.
Deci, despre ce este această carte? Răspunsul poate părea cumva foarte simplu, dar credeţi-mă are foarte multe aspecte sumbre, insesizabile la prima vedere. Lev Tolstoi este exemplul unor trăiri fulminante, pornite cumva dintr-o tinereţe tumultuoasă şi încheiate într-o maturitate foarte conservatistă. Pe paginile acestei autobiografii, acesta încearcă să îşi observe parcursul vieţii, din dimensiunea evoluţiei sale creştine. Crescut într-o familie cu legături consolidate faţă de Biserică, rit şi valori, Tolstoi încearcă de foarte multe ori o disperare neînţeleasă, o agonie, dacă vreţi, a moralităţii sale. Spune despre sine următoarele:
„Desprinderea mea de credinţă s-a produs şi se produce acum la oamenii cu aceeaşi formaţie culturală ca noi. După cum mi se pare, ea se prodce în majoritatea cazurilor în felul următor: oamenii trăiesc aşa cum trăiesc toţi: pe baza unor principii care nu numai că nu au nimic comun cu învăţăturile credinţei, dar sunt în cea mai mare parte în contradicţie cu acestea. Învăţăturile credinţei nu fac parte din viaţa noastră, în relaţiile cu ceilalţi oameni nu sunt aplicate; pur şi simplu nu joacă nici un rol în viaţa reală. Iar dacă ne lovim totuşi de ele, este ca şi cum ar fi vorba de un fenomen extern, fără legătură cu viaţa”.
Acest pasaj vine din perioada când Tolstoi traversa criza sprituală a unui june din înalta societate care nu se sfiieşte să acuze dublicitatea existenţială a poporului rus. Iată ce menţionează ulterior:
„Iar dacă există o diferenţă între cei care mărturisesc deschis credinţa pravoslavnică şi cei care o neagă, acest lucru nu este în favoarea celor dintâi. Acum, la fel ca atunci recunoaşterea deschisă şi mărturisirea credinţei se întâlnesc în cea mai mare parte la oameniimărginiţi, rudimentali şi imorali, dar care se cred foarte importanţi. Inteligenţa, integritatea, sinceritatea, generozitatea şi moralitatea se întâlnesc în cea mai mare parte la oamenii care se declară necredincioşi.”
Totodată, Tolstoi optează pentru o spovedanie deschisă şi lipsită de romanţare a faptelor care l-au adus în starea ecliptică de goliciune spirituală. El nu şi-a renegat caracterul compulsiv, deşănţarea şi depravarea cu care şi-a trăit tinereţea, dimpotrivă se autocondamnă referindu-se la sine ca la un exponent orb al propriei deşertăciuni.
Spune despre sine că: „Am ucis oameni în război, i-am provocat la duel ca să-i ucid, am pierdut la cărţi, am risipit roadele trudei mujicilor, i-am omorât, am trăit în desfrânare, am înşelat. Minciuna, hoţia, depravarea de toate felurile, beţia, violenţa, crima… Nu a existat nici o nelegiuire pe care să n-o comit. Şi totuşi pentru toate acestea eram lăudat, eram şi sunt considerat de colegii mei de generaţie un om relativ moral. Şi aşa am trăit timp de zece ani”. Lev Tolstoi ajunge astfel într-un punct zero din care nu apucă să iasă fericit, ci per a contrario se cufundă vertiginos într-o analiză a sinuciderii, în perceperea infinitezimală a morţii, pe care o declară cea mai logică manifestare a destinului. La un anume moment al vieţii, acesta ajunge să considere moartea drept unicul gest corect al omului, unica acţiune din care nu se poate extrage o jumătate de măsură:
„Și iată că atunci eu, omul fericit, am scos o funie din camera mea, în care eram întotdeauna singur seara, când mă dezbrăcam-, ca nu cumva să mă spânzur de bârna dintre dulapuri, și am încetat să merg cu arma la vânătoare, ca să nu mă las ispitit prea ușor de această modalitate lesnicioasă de a-mi pune capăt zilelor. Nici eu nu știam ce voiam: îmi era frică de viață, mă străduiam să mă îndepărtez de ea, dar, în același timp, mai speram ceva de la ea”.
Tulburătoarea percepere a adevărului despre viaţă şi moarte, gradata ascensiune a simţurilor sale morale l-au format pe Tolstoi drept unul dintre etalonii literaturii ruse clasice. Cu o scriitură de impact, Tolstoi nu doar îşi creează autobiografia, ci merge încet şi atent prin cele trei etape mari ale vieţii sale: tinereţea, care subzistă printr-o pseudo-religie, maturitatea – criza identitar-religioasă şi bătrâneţea – cea care vine la pachet cu înţelegerea profundă a problemei filosofico-religioase. Probabil graţie anume acestor dificultăţi de înţelegere, marele scriitor rus a ajuns să dezvăluie un adevărat univers al dimensiunii şi condiţiei umane în cărţile sale.
Alte recenzii de la Lev Tolstoi:
