Îmi plac perspectivele literare contemporane. Când afirm asta mă gândesc la aceste proaspete edituri de nișă, care reușesc să ne ofere mici delicii literare, bune de înghițit precum pilula roșie a lui Nemo. Dar să revenim la ale noastre. Recent, am pus mâna pe câteva titluri ale editurii Tact, care trebuie să recunosc, cu stânjeneală, îmi era complet necunoscută. Și pentru că ador provocările, am decis să încep cu un titlu destul de complicat, și anume „Viață sensibilă”, semnată de filosoful italian Emanuele Coccia.
Acesta în câteva eseuri avant-gardiste, deși acest termen ar putea părea foarte sărac, disecă niște concepte fundamentale pentru cultura noastră. Pilonul sau firul roșu al narațiunii pornește de la sensibilitatea existenței umane. De la contopirea educațională a prezentei idei și până la încercarea de a disimula sensibilitatea în societate, Coccia încearcă să ne explice fenomenologia sensibilului în cadrul unor perspective sociale. Cel mai viu exemplu pe care îl explică în analiza sa este cel al oglinzilor, exemplu care pur și simplu m-a copleșit. De ce? Pentru că merge până la a explica importanța acestora în formarea Eului sau a afirma că acea primă întâlnire a unui copil cu oglinda îi poate desăvârși maniera de a fi. Similar cumva stilului lui José Ortega y Gasset, Emanuela Coccia vorbește despre reflectarea sensibilului în programul existențial al individului. Acesta notează: „ animalul om cunoaște și aplică o infinitate de alte tehnici pentru a produce și a-și apropia entitățile care populează această terță lume: moda, desenul, cuvântul, visul, dar și toate activitățile superioare și spirituale pe care le grupăm comod sub termenul de cultură sunt expresii ale vieții noastre sensibile”. Acest ideal de „viață sensibilă” traversează întreaga evoluție mentală a autorului, fiind percepută și ca un început, dar și ca un sfârșit. Dacă am parafraza discursul biblic, am spune: „Din sensibil am venit, în sensibil mă întorc”. Un soi de continuă procreare a ființei, dictată de norme, dar eliberată de gândire. Anume așa aș descrie latitudinea spațială a sensibilității, care poate fi privită din dublă perspectivă, și în calitate de defect (or, suntem slabi prin natură, predispuși unei afectivități exagerate), și în calitate de virtute, emanată din tot mai progresiva necesitate de educație a sensibilității.
Întorcându-ne la Coccia, acesta încearcă să explice inteligibilul: firea umană în fața Sensibilului. Notează: „Ne considerăm ființe raționale, gânditoare și vorbitoare, și totuși pentru noi a trăi înseamnă înainte de toate a privi, a gusta, a atinge sau a adulmeca lumea”. Primatul sensibilului la Coccia constă, de facto, în încercarea de a plasa sensibilitatea și senzualitatea acolo unde le e locul: în firea umană. Se încearcă astfel o revenire în forță la origini, acolo unde omul sau homo sensibilus (dacă ar fi să dăm o altă conotație teoriei) ține cont de simțăminte, se dirijează de instincte și de ce nu, posedă o intuiție sănătoasă, or secolul în care trăim ne-a secătuit iremediabil. Nu doar ne-a rupt orice legătură cu Esteticul și Frumos, ci încearcă non-șalant să ne închidă în nas ușa, privându-ne de orice posibilitate de sensibil.
Care este concluzia majoră a acestui volum? Nu cred că are una unitară. Mai degrabă este un mozaic de oglinzi, în care autorul aruncă fărâme de idei, toate unite sub efigia Sensibilului, care preia întâietate în schimbul speranței.
Cui recomand cartea? Dificil de spus. Mai ales celor pasionați de filosofie și eseistică, deoarece aveți în față un reprezentativ exemplu de joc de cuvinte, dar unul în care nu e loc de tăgadă. Un joc care vă copleșește, vă cucerește iremediabil și vă face să reveniți la studiu, la analiză, ca la niște instrumente importante de înțelegere a unui concept, pe jumătate oniric, pe jumătate real: Sensibilul.
Alte recenzii de la Emanuele Coccia:
