Este cartea aducerilor aminte. Este o carte cu iz de demult, cu iz din casa bunicilor. Aici am găsit acele simțuri care mi-au încântat copilăria. Sunt acele arome pe care le simt ori de câte ori închid ochii, iar gândurile îmi zboară pe ulițele satului natal.
Dacă la începutul cărții, după citirea câtorva pagini, am crezut că cartea aceasta ar fi mai potrivită spre lectură părinților mei, dat fiind multitudinea de amintiri din Uniunea Sovietică, cu cât m-am aruncat mai mult între paginile sale am realizat că cartea nu are un public țintă. Drept urmare, indiferent de vârstă, c-o fi un un cititor de 30 sau de 60 ani, tuturor le va fi pe plac. Capitolul “Podul bunicii și iPodul nepoatei” vine să universalizeze acest conținut.
“Vinil” este precum podul bunicilor plin cu relicve fără esență pentru nepoți, dar fără de preț pentru bunici, reprezentând tinerețea. Și deși pentru nepoți această adunătură de vechituri nu are o însemnătate emoțională, stârnește totuși curiozitatea.
Autorul jonglează aici cu cuvinte, sensuri, metafore și expresii. Pe lângă trecut și melancolia pe care o stârnește, Igor Guzun ne sensibilizează aducând la rampă și unele aspecte nefericite și mai puțin discutate ale societății moldave contemporane.
O observație cu privire la bibliotecare m-a emoționat. Sau poate o fi trăind acum tot în sat, uitate și necăjite. Și poate că ele ar fi trecut de la cartea tipărită la eBook la fel de ușor cum au trecut acum două decenii de la un alfabet la altul, dacă țara asta în care prețurile cresc iar orizonturile se micșorează ar fi pus preț măcar pe oameni, dacă e prea mult să pună preț pe carte.
Cartea abundă și în observații din Chișinăul meu iubit cu ale sale străzi prăfuite, troleibuze și maxi-taxi, cu denumirile străzilor analizate și grupate pe criteriile de sens ale cuvintelor.
Unele pagini par a fi scrise fiindcă autorul a avut ceva de zis și acesta a fost mijlocul cel mai la îndemână pentru a-și plânge of-ul sau exprima melancolia. Citind alte pagini aveam impresia că au fost scrise pentru sine, deci, nu doar un mod de exprimare a sinelui, a trăirilor și a emoțiilor, dar și unul de refugiu.
Autorul scoate în prim-plan paradoxurile neamului nostru. Acel neam care e în același timp: frumos și ridicol, omenos și răutăcios, emotiv și invidios, săritor la nevoie și intolerant.
Ce să zic pe final? Dacă iubești poveștile noi cu iz de retro, s-ar putea să-ți placă!
