Ce bine sună subiectul: Memoriile unei femei care îmblânzește un uliu în încercarea de a face față durerii pierderii tatălui său…
…sau despre inducerea în eroare a cititorului anticipând o poveste care să rupă din suflet, dar care-ți ține o lecție despre păsări. Și cam asta e suficient să știți despre subiect, ăsta fiind rezumatul celor 336 de pagini.
Având un exemplar pe raft care-și aștepta rândul de câțiva ani buni, am găsit traducerea în română ocazia potrivită pentru a-i schimba cărții locul de 
pe raft pe noptieră. Cu o copertă superbă și recenzii și mai bune, n-am dat de niciun semn care ar prevesti năpasta – ghinionul de a pune „U de la Uliu” pe lista marilor dezamăgiri livrești din 2021.
Fiindcă mă aflam pe aceeași undă de doliu cu autoarea, mă așteptam să găsesc un suflet îndurerat care luptă cu demonul durerii și încearcă să se prindă de viață și pofta de a trăi din răsputeri. Anticipam ceva măreț, ceva de domeniul altei vieți, ceva ce fac alți oameni ca să depășească perioada de criză, altfel decât punerea totului pe seama timpului și lăsând ca acesta să treacă și să ia durerea cu el. Eram moral pregătită pentru așa lectură, din necesitate și dorință. Dar așteptările mele și ceea ce am găsit chiar de la începutul cărții au fost opusuri grave.
Durerea pierderii și doliul nu au fost deloc subiectele principale ale acestei cărți de memorii. Helen Macdonald dă prioritate scopului și puterii de control asupra propriilor emoții și vieții în general.
Deloc ca într-o carte de non-ficțiune, care, indiferent de tematica acesteia, te prinde în mrejele ei și te ține conectat, „U de la Uliu” nu mi-a stârnit acel interes râvnit. Ba mai mult, a bătut pasul pe loc de la bun început, lucru care a însemnat pentru mine o alegere livrească nereușită, care a sfârșit pe lista personală de dezamăgiri ale anului, alături de „O viață măruntă”.
„U de la Uliu” a fost mai mult o lecție poetică prea lungă despre îmblânzirea păsărilor prădătoare, decât o introspecție a relației tată-fiică.
Un alt aspect care m-a deranjat și mai mult e elementul de „carte în carte” care m-a deconectat de fiecare dată când Macdonald vorbea despre fascinația ei pentru „The Goshawk”, de T.H. White. Cred că dacă aș fi interesată de acea carte, aș fi citit-o, dar am luat „Uliul” pentru ceea ce Macdonald are de zis și am văzut doar un fel de „uite așa nu trebuie să îmblânzești un uliu” și discuții care săltau haotic la cartea de T.H. White.
Oi fi doar un membru din clubul de cititori minoritari cărora nu le-a plăcut cartea, dar am tras de ea, am încercat s-o plac și am vrut s-o plac. Nu a fost chimie între noi și nici nu am luat nimic din ea pentru/cu mine. Trist, dar asta e. Ca și în cazul oricărei alte cărți, încercați de-o răsfoiți, dați-i o șansă, poate-și va găsi loc printre preferatele voastre cărți.
Alte recenzii de la Helen Macdonald:
