„…descopăr că îmi place să fug: număr 27 de paşi o dată, 27 de paşi de două ori, 27 de paşi de atât de multe ori, până când nu-i mai număr. În timp ce alerg, încep să meditez. Descopăr puterea de vindecare a alergării prin păduri şi pe drumuri de ţară. (…) Alerg singur. Sunt, în sfârşit liber. Îmi descopăr încet chemarea. Sunt fericit.”
Tibi Uşeriu şi ai lui 27 de paşi: un om, un român, un alergător profesionist, un luptător cu proprii demoni, un câştigător la ultramaratonul 6633 Arctic Ultra străbătând 566 km prin apropierea Cercului Polar… Pe scurt, o poveste uluitoare.
De ceva timp, volumul acesta îmi atrăsese atenţia. Nu ştiam ce aş fi găsit printre pagini, dar exista o curiozitate. La ce se referă aceşti 27 de paşi? De ce acest număr?
„Cu trecutul e ca şi cu timpul. Dacă vrei ca el să moară, să-şi piardă puterea asupra ta, nu poţi fugi, trebuie să-l înfrunţi, să ţi-l asumi, să te lupţi cu el şi să-l supui tu înainte să te calce el în picioare.”
Ce am descoperit în cartea lui Tibi Uşeriu? Povestea unui copil poznaş, trăindu-şi copilăria şi adolescenţa în comunism, cu multe lipsuri, foamete şi tratamente abuzive din partea părinţilor. Aparent, ceva specific timpurilor de atunci pentru multe familii.
Totuşi, condiţiile sub care a crescut nu îl limitează pe acest tânăr în devenire, ci îl fac mai dornic de a cunoaşte lumea, de a-şi lua viaţa în propriile mâini şi de a deveni mai rezistent pentru testele de viaţă care îi vor marca viitorul.
„Uneori, e chiar important să ştii când să pui punct. Şi, dacă se poate, să ştii şi de ce.”
Imediat după căderea comunismului în România şi adierea de libertate ce dădea târcoale în vieţile atâtor oameni lipsiţi chiar şi de această idee, tânărul Uşeriu se lasă prins de valul migrator spre o lume nouă… o Europă liberă şi plină de oportunităţi.
Doar că oportunităţile şi drumurile alese nu sunt întotdeauna cele mai potrivite. Prin urmare, adoptă mai multe „vieţi paralele”, cum preferă să le numească: devine azilant politic la Berlin, pizzar exploatat într-un restaurant din Italia, trece prin mafia sârbă, iar apoi prin închisoare, ca urmare a unor jafuri armate.
Totuşi, din nou, Uşeriu demonstrează prin propriul exemplu că viaţa îşi poate schimba cursul încă o dată atunci când îţi doreşti cu adevărat şi dacă descoperi un vis după care să alergi. În cazul lui, în această ultimă viaţă paralelă pe care o descrie, cea de alergător de anduranţă, parcurge toate aceste antrenamente, competiţii şi alergări nu doar cu dorinţa de a ieşi câştigător oficial, ci şi învingător în luptele sale cu proprii demoni interiori, găsind puterea de a se regăsi pe sine în cele mai extreme locuri şi competiţii din întreaga lume.
„Dintre toate vieţile demente prin care ai trecut, cea pe care o trăieşti fix în clipa asta e cea mai tare şi cea mai frumoasă. E singura în care demonii tăi nu mai au nicio putere asupra ta. Ţi-ai dorit asta, ai ales să te bagi în aşa ceva, fă bine şi du-te până la capăt. (…) E tot ce contează. Bagă la cap astea trei cuvinte mari şi repetă-le: Până la capăt!”
