Am auzit de Savatie Baștivoi de ceva timp și era cumva pe lista autorilor a fi descoperiți la un anumit moment. Așa s-a întâmplat că am purces la această descoperire cu două cărți ale sale. Am început să-l cunosc prin cartea “Nebunul”, o carte care m-a convins de faptul că religia adaptată la nevoile societății moderne poate fi atractivă și pentru cei îndepărtați de ea.
De ce am ajuns atât de greu la acest autor? Nu sunt adepta cărților cu tentă religioasă, de aceea am avut rețineri pentru a lua în mâini cărțile sale, având impresia că datorită backgroundul-ui autorului, acestea vor fi bogate în repere biblice și dogme bisericești. Însă, am fost plăcut surprinsă că așteptările mi-au fost depășite. Să nu fiu înțeleasă greșit, cărțile sale au o tentă religioasă și Dumnezeu este amintit în multiple pagini, însă dogmele bisericești lipsesc de aici.
Cu referire la lucrarea de față. Nu este o carte a fi ignorată, însă în același timp părinții trebuie să fie atenți ce sfaturi urmează și pe care să le chestioneze. Conform observațiilor mele subiective unele sfaturi sunt prețioase și deci demne de urmat, fiind desprinse din înțelepciunea populară. Însă, unele idei, sau mai bine zis teze susținute de către autor, le-am găsit învechite, ilogice, pe alocuri chiar absurde.
Teza de bază susținută de autor pe durata întregii cărți este că dragostea este cel mai mare dar oferit de către părinți copiilor lor, dar și una din principalele soluții pentru rezolvarea oricărui impediment apărut în calea ed
ucării copilului. Rezonez cu această idee considerând dragostea cărămida de căpătâi care stă la baza unei copilării fericite.
O altă idee pe care am apreciat-o și pe care o susțin și eu este aceea că părintele trebuie să-și păstreze un grad de autoritate în fața copilului. Într-adevăr, părintele trebuie să fie cel ce stabilește regulile pentru copil și nu invers. Permisivitatea pe care o au unii părinți din dorința de a crea raporturi de prietenie cu propriile odrasle pot crea de multe ori copii și ulterior adolescenți problematici, cu comportament derapant.
Nu am rezonat pe deplin cu ideea conform căreia părinții știu de la natură cum e mai bine să-și educe copiii și deci nu au nevoie de nici un fel de îndrumări. Sunt de-acord că fiecare părinte este în puterea de a decide cum să-și educe copilul, aceasta însă nu înseamnă că el va folosi instinctiv cea mai bună metodă.
O idee care m-a lăsat perplexă și pe care nici nu doresc s-o analizez, deoarece o găsesc absurdă este următoarea: Am toate motivele să afirm că majoritatea copiilor diagnosticați cu probleme neurologice și psihice după vârsta de trei ani s-au născut sănătoși, dar au fost îmbolnăviți de proprii părinți, prin aplicarea unor metode de educație experimentale.
Pe-alocuri autorul parcă condamnă evoluția societății. O multitudine de idei și cercetări din domeniul educației / pedagogiei / psihologiei sunt criticate și deci văzute fără rost de către el. Se afirmă chiar că sintagma “nevoile vremii” a apărut din dorința de a schimba lumea și deci de a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Aici, a cam exagerat după părerea mea.
La un moment dat autorul critică chiar și familiile care iau hotărârea să adopte copii în detrimentul celor proprii, chiar nu văd care ar fi aspectul negativ al adopției?!
În final, citiți cartea dacă sunteți curioși, însă trageți singuri concluziile…
Îndeplinirea de către părinți a celor care se fac printr-o criză de plâns este percepută de copil caut slăbiciune.
Alte recenzii de la Savatie Baștovoi:
