„ – Tatăl tău e trădător! strigă cât îi țin baierele de-acum copiii lui Abram. Tatăl tău e un trădător, iar tu nu ești nici măcar evreu! Nici tu, nici fratele tău nu sunteți evrei. Și voi niciodată n-o să plecați în Israel. Și voi niciodată n-o să vedeți oceanul.”
Maestrul Nicolae Esinencu ne povestește în romanul său „Evreii” despre plecarea în masă a evreilor din fosta URSS, începută în 1971, roman care, din motiv de cenzură, nu a fost publicat. Manuscrisul, cercetat și redactat, a văzut lumina zilei patruzeci și șase de ani mai târziu, la editura Prut Internațional.
„Copilul teribil” al literaturii basarabene a avut curajul să pună în scris adevăruri urâte care sfidau imaginea unui teritoriu pașnic și binevoitor. Romanul „Evreii, alături de romanul „Viața și moartea nefericitului Filimon”, de Vladimir Beșleagă, completează mica listă de romane de sertar, care a fost gândit, scris și pitit pentru publicare pe vremuri mai bune.
Scris doar în două zile, 6-8 septembrie, 1974, Esinencu a fost pătruns de inspirație, ceea ce îi mai confirmă o dată harul peniței și talentul de a pune pe hârtie gânduri, povești, vieți care abia așteaptă să se transpună pe albul imaculat al cărții în devenire.
Romanul ilustrează speranța și râvna pentru o viață mai bună, departe de URSS, departe de lipsuri și frici, cu premeditare spre Israel, Canada, Franța și alte direcții. Un roman mic ca volum, dar important ca conținut, despre tumultul pregătirii pentru plecare, despre izbăvire. unde moldovenii, rușii, evreii împart, se ceartă, își iau rămas bun și lasă în urmă agonisirile pentru cei care se vor instala în casa lor, la masa lor, unde străini se vor bucura de ecoul fericirii stinse a familiilor care au luat calea drumului lung pentru salvare.
Un haos clocotitor domnește pe întreaga narațiune care se transmite și cititorului (vor putea pleca?; vor primi VISA?; când va lua sfârșit așteptarea? etc.), acesta dând o mână de ajutor la împachetat, un umăr la așteptat, și-un ochi de uliu pe geam în caz de vine timpul pentru o nouă viață.
Un amalgam colorat de etnii și credințe, neînțelegeri de familie și comunitate, ce devin problema comună pe de-o parte, totuși fiecare trăgând la salvarea propriei pieli pe de altă parte. Personajele din roman trăiesc o frică constantă: frica de a rămâne, frica de a pleca, frica de refuz, frica de accept. Plin de scene care mai de care mai scandaloase, cititorul, deja personaj al docuromanului, trăiește și speră că aceștia vor reuși, vor răzbate, se vor salva și vor fi bine în afara romanului, desprinși de pereții de hârtie în care i-a întemnițat vremea mai întâi, autorul mai târziu.
„Noi dormim prin subterane
Ei dorm în patul nostru.
„Noi dormim prin gări –
Ei dorm în patul nostru,
Sângerăm.…
Merg cu mortul în spate.
Trec de la o poartă la alta.
Trec de la o ușă la alta.
Trec de la un sat la altul.
Trec aceste dealuri și văi
Sunt roase de tălpile mele,
Care trec
Dintr-un colț în altul
Al acestui pământ,
Mereu îngânând printre lacrimi
Unul și același gând:
Numai să nu adormim,
Numai să nu uităm de unde venim,
Numai să nu uităm încotro mergem!”
(fragment din „Cu mortul în spate”, de Nicolae Esinencu)
Alte recenzii de la Nicolae Esinencu:
