Imaginați-vă un complex experiment structurat pe mai multe etape al cărui scop final este transformarea unor găuri negre în niște sori luminoși. Cam așa e construită cartea asta. Am fost și eu adolescentă și sunt sigura că, chiar dacă nu toți, ajungem să ne gândim la sinucidere, toți am trecut printr-o perioadă mai mult sau mai puțin depresivă. Probabil schimbările accelerate pe care le trăim la pubertate au darul să ne sperie.
Depresia este ca o greutate care îți stă pe piept și de care nu poți scăpa orice ai face. Te strivește făcând până și cele mai banale și simple lucruri, cum ar fi să-ți legi șireturile sau să mesteci o felie de pâine prăjită, să ți se pară la fel de grele ca escaladarea unui vârf de munte. Depresia este o parte din tine: e în oasele și în sângele tău. Dacă e ceva ce știu sigur despre ea, e că nu poți scăpa niciodată de acolo.
Cartea asta este despre adaptare, acceptare, iertare. Este prima poveste de dragoste din viața unei adolescente cu tendințe de suicid, e modul în care dragostea poate înclina favorabil o balanță plină cu frustrări, fobii, orori, autoînvinovățiri fără motiv și spaime, e felul în care te îmboldește și înghiontește clipă de clipă să lupți pentru inima ta. Chiar dacă la vârsta mea mi-e din ce în ce mai greu să cred că dragostea învinge tot, la o vârstă mai fragedă ea are încă puterea să convingă. Îmi dau seama că roiul de fluturi pe care-l simțeam în stomac în adolescență și-a pierdut în timp din agilitate și vioiciune ca și cum ar îmbătrâni odată cu mine.
Aysel este o puștoaică de șaisprezece ani, pasionată de fizică, iubitoare de muzică instrumentală, care vede propriul viitor ca pe o gaură neagră, marginalizată de societate din cauza greșelilor tatălui, pedepsită de propria conștiință care o acuză că se transformă chiar în omul care i-a distrus viața. Modul ei de apărare este retragerea în propria carapace, indiferența față de societate, suprimarea oricărui sentiment. Între creierul depresiv și corpul adolescentin dornic de viață se dă o luptă acerbă iar teama majoră e că trupul ar putea câștiga bătălia și n-ar face treaba decât pe jumătate, din această cauza apare în poveste Roman, măcinat psihic de propria drama, ceea ce face din el partenerul ideal de sinucidere.
În viziunea fetei, sinuciderea este calea cea mai cinstită de a salva lumea de monstrul în devenire și potențialul viitor criminal ce gândește că este.
Ceva înăuntrul meu este greșit. Urât. Întunecat. Gol. De mine sunt speriată, dezamăgită, dezgustată…. Suntem cu toții făcuți din particule. Nu ne putem alege particulele. Eu am primit niște particule de toată jena. Am pierdut la loteria universului.
Străină în propria casă, incapabilă să se apropie de altă ființă umană, fata începe să adune sentimente, să le împăturească și să le pună bine în încercarea de a le ascunde de gaura neagră ce i-a înlocuit inima. Mugurii iubirii ce încolțește încep să cântărească mai mult decât răutatea colegilor, păcatele tatălui, teama maică-sii de propriul copil. Ar putea anihila iubirea lui toate celelalte sentimente ce-i domina viața: ura, teama, neîncrederea, tristețea? După o noapte în brațele acestui băiat apatic care se luptă cu propriii demoni, realizează că nu-l mai privește ca pe băiatul alături de care vrea să moară ci alături de care vrea să trăiască. Grija pentru părinții lui, dragostea pentru fratele ei, încrederea în Roman, promisiunea să nu înșele așteptările lui Tyler sau ale profului Scott sunt pași mici pe care-i face, inconștient, către vindecare. Poate că e timpul să-și dea singură o șansă, să renunțe la alimentarea găurii neagre din inimă cu ură, furie, oroare, teamă, urâțenie și să încerce s-o anihileze cu lumină.
Sunt absolut convinsă de telepatia dintre oameni, de capacitatea noastră de a simți ce simte celălalt chiar și în mediul virtual. Rog ca după ce citiți asta să nu vă gândiți la mine ca la o clarvăzătoare cu fuste largi accesorizată grație tehnologizării cu cine știe ce laptop performant. Tot ceea ce simțim, transmitem mai departe chiar dacă vrem sau nu. Și e foarte important să rămânem oameni, să judecăm cât mai puțin și să ne străduim să înțelegem cât mai mult. Să fim cât mai atenți la sentimentele celor de lângă noi și să-i ținem aproape. E modul în care ne putem ușura, simplifica și înfrumuseța viața.
Dacă aș fi știut că e o poveste de dragoste, probabil nu aș fi deschis-o în veci. Din fericire, n-am știut…
Îmi strânge mâna atât de tare, încât nu o mai pot simți. Mi-aș dori ca cineva să facă asta și cu inima mea.
Alte recenzii de la Jasmine Warga:
