Pe Zafón l-am descoperit oarecum întâmplător. Am început romanul The Shadow of the Wind pentru a-mi exersa limba engleză, apoi, fiind prinsă de acțiune și de scriitura spaniolului, am ținut să-i citesc și celelalte cărți. (Citisem pe internet că volumul face parte dintr-o trilogie).
Așa m-am apucat de Jocul îngerului. Comparativ cu prima carte, aceasta nu are atât de multe fire narative și acțiunea nu e așa elaborată.
De asemenea, unele motive stilistice se repetă: camere secrete abandonate, cruci atârnând lugubru de tavan, case vechi înțesate de istorie și semnificații pentru viața și acțiunile eroilor.
Naratorul – Martin, care este și personaj principal, e un scriitor din prima jumătate a secolului al XX-lea, locuitor al Barcelonei care, de-a lungul romanului își povestește experiența ce i-a zdruncinat întreaga viață: o comandă venită din partea unui editor francez, net superior ca prestanță și promisiuni celor cu care protagonistul deja lucra.
Comanda nu e una obișnuită; patronul îi cere să alcătuiască o narațiune care să fie cartea de căpătâi a unei noi religii.
Pe măsură ce trece timpul, Martin realizează că e prins într-o intrigă pe care nu o mai poate stăpâni, întrucât a devenit el însuși personajul și pionul altuia.
Află, de asemenea, că istoria (la scară mică, cel puțin) are caracter ciclic și anticipează astfel ce anume se va întâmpla cu el după ce va termina de scris cartea cerută. Tânărul nu era primul scriitor căruia editorul îi dăduse însărcinarea aceasta.
După cum era de așteptat, se și îndrăgostește în carte. Povestea în cauză este, totuși, oarecum subsidiară planului principal.
Pe spatele cărții, acolo unde apar fragmente din cronici elogiase, am găsit că Zafón e numit un Dickens al Barcelonei.
Eu nu l-aș compara cu Charles, sincer. Zafón are mai mult umor (în primul roman al trilogiei) decât am întâlnit la Dickens în textele pe care le-am citit. În rest, da, amândoi știu să-și croiască narațiunea îngrijit și au grijă să redea cititorului imagini clare, inclusiv ale personajelor care se perindă de-a lungul acțiunii.
Ar mai fi de adăugat că asocierea aceasta (forțată, cred eu) are la bază și intertextualitatea din Jocul îngerului (adică trimiterea explicită la „Marile speranțe”).
La prima vedere, cele două cărți nu prezintă niciun fel de interdependență, nu au aceleași personaje, acțiunea și naratorul sunt alții. Impresia este una superficială: dincolo de spațiul desfășurării aventurilor – Barcelona, al doilea volum al trilogiei rămâne conectat la universul Cimitirului cărților uitate, în care ne introduce primul.
Lucrurile se limpezesc, însă, abia în cea de-a treia carte, care înglobează și pune în legătură acțiunile primelor două. Când ajungi la Prizonierul cerului, îi reîntâlnești pe David și Fermin, eroi în prima parte a trilogiei. Ei sunt cei care o și încheie.
Din punctul meu de vedere, Jocul îngerului e un roman consistent, complex prin tema abordată – formarea unei noi religii – și seriozitatea cu care o tratează – dialogurile pline de substanță dintre Martin și patronul său.
Mie, personal, mi-a plăcut mai mult The Shadow of the Wind, lucrare ce l-a consacrat pe Zafón. Așadar, dacă vă tentează autorul spaniol, citiți măcar prima carte a trilogiei.
Alte recenzii de la Carlos Ruiz Zafón:
Hey! E deja a doua oară când dau de această recomandare în ultimele 2-3 zile, cred că e semn să îmi cumpăr cartea. Am citit doar The Shadow of the Wind și mi-a plăcut mult de tot. 🙂 (Oana de la BookAlarm)
Mă bucur, Oana. Aștept feed-backul tău. Spor la citit! 🙂