Această colecție a gândurilor Virginiei Woolf, despre scrisul ei, oferă o perspectivă fascinantă asupra muncii ei și a funcționării minții ei.
„Salutari! draga mea fantomă”, se adresează Virginia Woolf eului ei mai în vârstă, despre care își închipuie că ar putea citi într-o zi scrierea din jurnal pe care o scria. Paginile sunt bântuite de sine ipotetice, dar și de personajele ei fictive pe măsură ce sunt aduse la ființă, de la imaginație până la tipărit. Scopul soțului ei, Leonard Woolf, în publicarea „Jurnalul unei scriitoare”, explică el în prefață, a fost să distileze din cele 26 de volume de jurnale ale soției sale „tot ce se referea la propria ei scriere”, oferind astfel „o imagine psihologică neobișnuită a producției din interior”. Publicat pentru prima dată în 1953, reeditat aici cu o prefață captivantă a lui Lyndall Gordon, găsiți o cronică a perioadei dintre 1918 și ultima intrare a doamnei Woolf, cu patru zile înainte de sinuciderea ei în 1941.
Nucile și șuruburile procesului creativ sunt expuse în mod palpitant, de la scriere la „arhitecturare” și reformularea cărților acum clasice, inclusiv „Spre Far”, „Orlando”, „O cameră doar a ei” și „Valurile”. Cum să găsești o formă care să capteze gândurile, sentimentele și fluxul de timp este o întrebare pe care Woolf a abordat-o atât de inovator de-a lungul lucrării sale, iar jurnalul i-a permis să experimenteze liber. „Galopul rapid și întâmplător” al jurnalului ei captivant mătură „diamantele hărții de praf” din viața de zi cu zi, schițând cu intuiție strălucitoare lumea exterioară: întâlniri cu grupul Bloomsbury; „bufnindu-se prin străzi” în plimbările ei nocturne; adăpostindu-se de raidurile aeriene pe măsură ce începea războiul, lăsând-o neacostată când vede că „Londra torturată” devine „o ruină pustiită”.
„Trăiesc în intensitate”, scrie ea, și aceasta este o călătorie fascinantă nu numai prin mediul ei contemporan, ci și prin terenul emoțional extrem, „aventura minții”, reflectând fluxul și refluxul dispozițiilor ei, „atât de fericit într-o zi; atât de obosit pe următorul”, trecând de la „ardoarea și pofta creației” la prăbușirea în epuizare și boală. Ea scrie cu emoție că „acest jgheab al disperării nu mă va înghiți, jur”.
Lăsând la o parte cartea, lăsând pe paginile ei istoria unei femei, care și-a concentrat atenția spre cele mai neinteresante teme, pentru acea perioadă, caracterul ei este ciudat chiar și pentru cele mai contemporane vremuri, cea mai vibrantă prezență din lista mea de autori cunoscuți. Virginia rămâne femeia fără de identitate lumească, nu-i găsesc bifa sau categoria de scriitor obișnuit, pe care o au mulți dintre coechipierii săi. Ea este prezentă în ceea ce scrie, doamna Woolf și ale sale trăiri demodate dar atât de proprii.
