Harry Haller este un om inteligent și cult, dar, în același timp, un inadaptat social, un singuratic. Ajuns la 50 de ani, realizează că întreaga viață a ales să se autoizoleze şi este deprimat. Trăieşte într-o lume burgheză morală, savantă și comodă pe care o disprețuieşte. Viața domestică şi aparent cumsecade îi pare mincinoasă şi decadentă, fără sens şi bucurii. Urăşte să fie comandat, să aibă responsabilități şi obligații, să respecte eticheta. Vrea să fie liber, să se desprindă de tot şi toate. Singura scăpare pe care o vede este sinuciderea….şi voi v-ați gândit la Ove al lui Backman, recunoaşteți!!😬 Dar nu e cazul. Harry e laş, îi e frică de moarte şi se disprețuieşte din cauza asta.
Nimicnicia şi nonsensul vieții îl izolează de societate, îl aruncă în alcoolism, iar boala nu-l ajută nici ea prea mult să vadă partea plină a paharului, din contră. E sătul de noroi şi absurditate şi, după mai multe decepții și o întâlnire sfârşită prost cu un vechi prieten, este decis să ajungă acasă şi să termine odată pentru totdeauna cu toate.
Lupta lui Harry se dă între instinct și spirit, simte că este alcătuit din două jumătăți: lup și om. O jumătate domesticită, înclinată spre cultură, sentimente și gândire, dominată de spirit și cealaltă jumătate iubind natura și jinduind după libertate, instinct primar, sălbăticie și ferocitate. Este un străin în lumea în care trăiește, într-un conflict permanent cu atitudinea, regulile și morala celorlalți.
N-o să vă spun din ce cauză renunță pentru un timp la aspirația lui către lumea de dincolo de timp şi de aparențe. Dar ceva intervine şi îi dă planurile peste cap pentru un timp, iar experiența trăită este tulburătoare și fascinantă și îi schimbă întreaga percepție asupra vieții.
Oare ce ar putea atârna mai greu în balanță față de lumea valorilor eterne şi a substanței divine?
Concluzia lecturii e una singură: trebuie să înveți să râzi, iată ce ți se cere. Trebuie să pătrunzi latura umoristică a vieții, umorul ei negru, aceasta este calea sigură către împlinire și liniște, și chiar către un pic de fericire din când în când. Da, personajul nostru este un pesimist, dar, lăsând la o parte aparențele și așteptările celorlalți, Hesse reușește să insufle speranța chiar în inima unui om care pare că a renunțat deja la tot. Haller este dezamăgit de umanitate, dar vrea să-și mai ofere o șansă, iar aceasta se numește Hermine. Cu ajutorul excentricității ei, Haller iși redescoperă pofta de viață și învață să trăiască fără a avea pretenții de la ceilalți și fără să-și mai plângă de milă.
Un singur lucru vă mai spun. Mă bucur că-s nițel nebună pentru că nenea Hesse zice că am potențial: „Așa cum nebunia reprezintă, într-o accepție superioară, începutul înțelepciunii, tot așa schizofrenia înseamnă începutul artei, al fanteziei.”
Alte recenzii de la Hermann Hesse:
Chiar mi-ai trezit interesul! Când termin ce am pe lista de așteptare mă apuc de carte. Mulțumesc!
Nu uita sa râzi mult de toate nimicurile și să accepți totul asa cum vine. Exhibitionismul e o artă!😏