E prima întâlnire cu Iris Murdoch și recunosc că m-a zdruncinat puțin. Nu mă așteptam la acest mod de analiză a gândurilor și trăirilor unui om. Romanul urmărește obsesia de o viață a unui om și modul în care anumite evenimente accidentale agravează această obsesie. Este un roman cinic și dureros de sincer. Personajul este expus fără niciun fel de inhibiții sau rețineri în ceea ce privește gândurile sale intime. L-am perceput mai mult ca pe un jurnal intim, unul pe care oricare om l-ar ține încuiat.
Charles Arrowby este personajul principal al cărții, un renumit regizor londonez de teatru, retras din activitate care s-a mutat într-o casă recent cumpărată la marginea mării într-un sat. Ca să redau corect situația, ar trebui să spun că de fapt s-a izolat aici, rupând toate legăturile cu viața agitată și dinamică pe care obișnuia să o ducă la Londra. Intenția lui este să înoate, să citească, să mănânce bine și să-și scrie autobiografia, la care și începe să lucreze și în care va ajunge să povestească întâmplările, dar mai ales gândurile pe care le va trăi și experimenta în urma unei întâmplări neprevăzute.
Întâmplarea care îi va schimba radical planurile este reapariția femeii pe care a iubit-o și căutat-o în zadar vreme de zeci de ani. Prima lui dragoste și ultima, fata de care s-a îndrăgostit în copilărie și cu care visa să se căsătorească, dar care la un moment dat, în ciuda faptului că Charles era sigur că îl iubește la fel de mult cât o iubea el, alege să se despartă de el fără a oferi explicații și să dispară.
Regăsirea iubirii pierdute este momentul în care Charles începe să-și piardă luciditatea și rațiunea și să dezvolte scenarii psihotice și iraționale legate de modul în care ar trebui să acționeze pentru a fi cu Mary. Realitatea și gândurile lui sunt din ce în ce mai paralele cu cât obsesia crește. Charles este incapabil să renunțe la Mary chiar dacă este evident că între ei dragostea a murit de mult. Nu este îndrăgostit de această femeie bătrână, căsătorită, cu un copil adult, ci de o imagine, de o idee pe care nu și-o poate scoate din minte. Se convinge că Mary trăiește într-o căsnicie abuzivă, că este privată de libertate și agresată de soț. Nebunia lui este atât de mare încât hotărăște că singurul mod în care o poate salva de la nefericire este să o răpească. Dar Mary cea actuală este o epavă și Charles, în nebunia lui, este convins că o poate schimba, că o poate metamorfoza în fata de care s-a îndrăgostit în copilărie.
Problema lui Charles, din punctul meu de vedere, este că a fost toată viața egoist și misogin, a manipulat și s-a folosit de toate femeile cu care a avut relații. Nu și-a iubit partenerele ci le-a disprețuit concentrându-se pe slăbiciunile și defectele acestora. De fapt și dacă a iubit-o pe vreuna dintre ele refuză să recunoasa sau să-și asume acest lucru. Atitudinea fostelor iubite față de el, în ciuda tratamentului primit, m-a surprins. Par să fie dispuse să ierte acestui mic monstru egoist toate mizeriile doar pentru a fi din nou împreună, acțiunile lor sunt melodramatice, isterice, violente și disperate dând senzația de scenă de teatru regizată. Deși Charles n-are nicio intenție de a relua relația cu vreuna dintre fostele sale iubite, îl deranjează să afle că acestea au altă relație și posibilitatea să fie fericite. Nici relațiile de prietenie cu actorii cu care a lucrat nu sunt sincere ci mustesc de invidie, lipsa de respect, subestimare. Charles li se consideră tuturor superior ca intelect, talent, faimă și noțiunea lui de prietenie dă senzație mai degrabă de dușmănie. Vorba aceea: Ferește-mă, Doamne, de prieteni că de dușmani mă feresc singur.
Inițial ritmul este destul de lin, există multe pagini contemplative și meditative în primele zile ale mutării lui Charles în casa de pe țărm, dar lucrurile încep să se precipite după apariția lui Mary și chiar să degenereze tragic. Cu fiecare nou refuz al lui Mary, obsesia lui Charles de a fi împreună, crește. Visurile și planurile sale fanteziste își pierd orice urmă de logică sau bun-simț.
Adevărul e că inițial Charles mi-a părut un bătrânel simpatic, cu câteva tabieturi ciudate, poate prea tipicar, dar pe măsură ce îi citeam mărturisirile cu atât îmi creștea antipatia și chiar teama de a fi în preajma sau de a avea contact cu o minte atât de zdruncinată și egoistă. Relația și gândurile despre propriul văr (care a fost personajul meu preferat) m-au cutremurat. Omul ăsta a dat noi sensuri noțiunii de invidie. Lipsa lui de empatie este terifiantă.
Murdoch apelează la situații ridicole și melodramatice pentru a schița caracterul personajelor sale. Unele situații sunt absurde, altele sunt grotești, dar sunt interconectate perfect pentru a recrea situația complet nebunească în care se aruncă Charles, modul în care se autoamăgește și cât de tare îi anihilează rațiunea propria vanitate. Integritatea lui morală este foarte ambiguă și deconcertantă. Imprevizibilitatea vieții și imposibilitatea de a controla totul sunt principalele impresii pe care mi le-a lăsat povestea. Un fapt mărunt sau o coincidență neașteptată pot avea efect de uragan într-o viață, pot declanșa haosul.
Alte recenzii de la Iris Murdoch:
