Lumi, protagonistul din Povestea băiețelului care trăia pe Lună – scrisă de Maria Papayanni și ilustrată de Effie Lada – trăiește în lumea astrală, sus-sus, printre stele. Dar nu locul de așezare al casei băiatului, aflat departe de Pământ, ne atrage atenția; ci mai degrabă firea acestuia și faptul că prefera să-și petreacă timpul de unul singur. Dar nu prietenii-i lipsesc, căci era înconjurat de felurite steluțe cu care se putea juca. Atitudinea îi punea piedici în aflarea companionilor de joacă, considerându-se pe sine mai bun decât ceilalți: „Mă am pe mine, și nu am nevoie de nimeni altcineva”.
Dar întâlnirea cu raza de soare – puternică, rapidă și diferită de el – îl confruntă pe Lumi cu o situație buclucașă: urcat pe spatele ei, cei doi aleargă și aterizează pe Pământ. Însă Raza-de Soare nu-l mai așteaptă pe băiat pentru a-l duce înapoi acasă, lăsându-l pe acesta într-un loc despre care a învățat la școală, dar pe care nu-l recunoaște deloc.
Cunoscând-o pe licuriciul Mira, Lumi uită de singurătate și întrezărește posibilitatea aflării unui drum spre casă. Aceasta îl duce pe noul ei prieten la observator, dar și la un doctor care nu-i poate vindeca dorul de mama și de casă. Mira îi este ghid și în călătoria prin toată lumea în care au întrebat peste tot despre drumul spre casă, însă fără prea mare succes. Cu toate acestea, odată cu finalul poveștii întrevedem o fărâmă de speranță, fiind și martorii unei lecții importante învățate de Lumi – secretul găsirii drumului spre casă este revelat tocmai de … prietenie!
În fond, lecția despre prietenie este și tâlcul poveștii noastre. Astfel, călătoria pe care o face luminița din cer nu este doar fizică, de sus în jos, pe spatele razei de soare. Semnificativă este transformarea lăuntrică pe care o trăiește Lumi odată ieșit din spațiul său originar. Dialogul cu Raza-de-Soare îl surprinde și recunoaște în condescendența acesteia atititudinea-i proprie. La antipodul ei, băiețelul o află pe Mira, licuriciul pe care-l numește special de la prima vedere. Dar observația lui Lumi este din nou superficială, bazându-se încă o dată pe impactul vizual: „Eu nu am mai văzut pe nimeni ca tine. Ești primul licurici pe care l-am întâlnit. Ești specială!” Tendința băiatului este de a ignora cunoscutul și de a observa, a prețui diferitul.
Prin spectrul singurătății, dar și al empatiei afișate de Mira, Lumi va înțelege și va învăța ce înseamnă prietenia. Gândul că acasă nu-i duce dorul niciun prieten este compensat de asigurările continue ale licuriciului: „Deci nu ești singur. Prietenii vin în pereche. Trebuie să fie întotdeauna măcar doi”. Dar și de judecățile de valoare ale acestuia – ești special pentru că ești prietenul meu.
Finalul narațiunii încarcă lectorul cu optimism, reiterând morala presărată până acum de-a lungul paginilor. Lumi învață prietenia și-și află drumul spre casei tot datorită prieteniei. Prieteniei Mirei, dar și a cerului cu marea. „Prietenii vin întotdeauna în pereche”. Mai mult decât atât, putem intui cu ușurință atitudinea băiatului de-acum. Pentru că deși recunoaștem cu usurință diferitul, ceea ce ne unește, în fond, sunt trăsăturile comune.
Mesajul povățuitor al scriitoarei Maria Papayanni este completat în mod fabulos de ilustrațiile artistei Effie Lada. O succesiune de imagini, predominant redate în tonuri și detalii de albastru, vor capta cititorul în lumea caldă și sinceră a prieteniei.
Alte recenzii de la Maria Papayanni:
