Mă țin bățoasă și n-aș recunoaște în ruptul capului că am o slăbiciune pentru YA, dar adevărul e că devorez orice carte despre și cu adolescenți ca o hămesită de foame. Am iubit așa tare perioada asta din viața mea încât cu greu, abia după 30 de ani, am reușit să mă dezlipesc de ea și să mă hotărăsc să încep să mă maturizez. E atâta sinceritate dureroasă și spumoasă, în același timp, în gândurile unui adolescent, încât n-ai cum să reziști curiozității. E vremea în care te crezi centrul Pământului, motivul acestuia de a se învârti și al Soarelui de a răsări. E perioada în care nu cunoști încă limitele impuse de societate și, chiar dacă le cunoști, încă îți permiți să le ignori. Ai impresia că ești liber ca pasărea cerului, că poți orice și meriți totul.
Lennie are 17 ani, este pasionată de clarinet și o mică artistă în devenire. Tiparul dragostei ideale l-a descoperit în La răscruce de vânturi carte pe care a citit-o deja de 23 de ori și pe care o poartă după ea pretutindeni. Viața ei este liniștită și minunată până când tragedia morții premature a surorii mai mari o aruncă pe culmile durerii. Lennie a trăit mereu în umbra exuberantei Bailey, iar când aceasta dispare, ea se simte ca un ponei însoțitor părăsit de calul de curse pursânge pe care-l urma. Fără Bailey, viața ei este un haos întunecat în care îi este imposibil și nici măcar nu încercă să se descurce.
Trăiește cu bunica, pasionată de îngrijirea grădinii de trandafiri și realizarea de portrete a unor femei-sirenă în toate tonurile de verde, pe care o strigă Tușa Plici din cauza râsului molipsitor și cu unchiul Big, divorțat a cincea oară și mare iubitor de iarbă.
Big este seducătorul târgului. Se zvoneşte că, la prânz, femeile de pretutindeni pun mâncare într-un coş de picnic şi ies afară, ca să caute în care copac se află dendrologul, nădăjduind la o invitaţie de a lua prânzul în butoiul lui de sus, din frunziş. Se povesteşte că, la scurt timp după ce încep să ia masa, hainele lor cad la pământ ca frunzele.
Nu-și cunoaște mama și singurele imagini pe care le asociază cu figura maternă sunt un portret neterminat al ei, realizat de bunica și o schiță făcută de Bailey, intitulată Exploratoarea. Nu știe despre ea decât că a plecat pe când ea avea un an deoarece suferă de gena neastâmpărului.
Pierderea surorii mai mari este devastatoare. Universul ei perfect este acum incomplet, durerea o izolează.
Secretele destainuite prietenilor sunt ca şi când te-ai duce, în sfârşit, şi te-ai spovedi, ca să descoperi apoi că preotul avea dopuri în urechi.
Nimeni n-o înțelege și n-o motivează cum reușea Bailey. Se simte o ființă bidimensională într-o familie 3D.
Ce-ar putea să o determine să iasă din carapace și s-o ajute să-și înfrunte durerea? La anii ei? Nimic n-ar reuși mai bine decât fluturii din stomac. Dar e un pic debusolată deoarece fluturii ei zglobii s-au împărțit în două tabere și-și dispută victoria transfomându-i viața, și așa dezordonată, într-un adevărat câmp de luptă. Dansul fluturilor are doi coregrafi: Joe și Toby.
Lucrurile sunt atât de anapoda — băiatul care ar trebui să mă sărute se poartă ca un frate, iar băiatul care ar trebui să se poarte ca un frate continuă să mă sărute. La naiba.
Joe este băiatul nou mutat în oraș și e trăsnet, şi degajat, şi netemător, şi pasionat, şi atât de groaznic de viu, şi pentru o fracţiune de secundă, vreau să cânt cu el. Vreau să deranjez păsările.
La fabrica de oameni, cineva trebuie să fi încurcat lucrurile şi a turnat în el mai mult decât în noi, ceilalţi.
Toby este fostul prieten al lui Bailey și împărtășesc împreună aceeași durere. Complicat, nu? Iar durerea este prezentă tot timpul:
O vreau pe sora mea. Vreau să arunc cu o clădire în Dumnezeu.
Unul dintre lucrurile inedite la cartea asta sunt bilețelele inserate între capitole, scrise de mână, care oglindesc cel mai bine durerea și amărăciunea, emoțiile și dorințele, dar, mai ales, dorul și golul din sufletul fetei. De asemenea, stilul autoarei este foarte original, plin de metafore, figuri de stil și comparații, pentru a explica detaliat trăirile lui Lennie. Este o explozie de culoare și sunete, e vie și electrizantă, e dureros de sinceră, e înduioșătoare și tristă, și-ți atinge efectiv sufletul. Este plină de culoarea extraordinarului.
Alte recenzii de la Jandy Nelson:
