(…)noaptea abatia aceasta este loc pentru multe şi aventuroase întâmplări.( pag.256 )
Despre Umberto Eco şi Numele trandafirului auzisem de prea multe ori în ultima vreme ca să nu îmi stârnească interesul; dar, de unde eu mai degrabă mă opun curentelor mari şi am un fel de repulsie faţă de isteriile create în jurul bestseller/cărţi cool,etc., iată-mă, de astă dată, prinzându-mă într-un dans “în vogă”.
Da, cartea mi-a şoptit cumva din acea magie care ne atrage inexplicabil către o alegere sau alta.
Crezusem apoi că şoaptele m-au înşelat cu josnicie, când după numai câteva pagini am intuit genul, acţiunea, cursul; m-au bântuit desigur dezamăgirea, plictisul, abandonul, pentru că e o carte destul de puţin pe gustul meu si în plus, dificilă.
Dar peste toate şi mai important decât toate, este faptul că NU am abandonat-o, nu am citit-o pe sărite, ba chiar, atunci când am închis coperta de final, am suspinat. Si reţineţi, nu citesc din inerţie, doar fiindcă am început ceva.
Ce mi-a spus, deci, Numele trandafirului? Şi multe, şi puţine, şi apriat şi sibilinic, aşa încât sunt sigură că am recepţionat abia pe jumătate din mesajul ei şi dosarul va fi clasat cu verdictul: difuz.
Iar dacă, plecând la drum cu auspicii mai mult nefavorabile decât pozitive, cineva ştie clar că va vrea să revină cândva la o carte, având convingerea că are mai multe de spus, atunci cred că un autor precum Eco se poate considera împlinit în misiunea sa de prozator.
Subiectul cărţii sună cam aşa: Italia nordică, anul 1327. La o abaţie benedictină încep să se deruleze o serie de fapte deopotrivă bizare, sinistre, nesteptate. Incipit: o moarte suspectă, asupra cărora planează mai multe ipoteze.
Pentru anchetare este chemat călugărul franciscan ( cu un “cv” în care figurează şi activitatea de inchizitor ) William din Bakersville , zis Guglielmo.
Faima de minte ascuţită şi luminată a lui Guglielmo îi aduce şi un învăţăcel în această călătorie, pe Adso, tânăr care aspiră să devină călugăr şi care vede aici prilejul perfect de a învăţa cât mai multe de la maestru, aşa cum îl numeşte pe toată durata acţiunii.
Pe drumul iniţiatic parcurs de Adso păşim şi noi, căci naraţiunea curge prin ochii acestuia; asistăm la o întreagă suită de evenimente, mereu întreţinute prin mărci de genul “dar ce avea să urmeze…”.
Iar dacă se gândeşte cineva că o carte în care predomină elemente ca religie, abaţie, călugări, morală este limitată, rigidă, v-o spun pe asta: pregătiţi-va să detonaţi prejudecăţile, căci veţi citi şi despre orgii, adultere, ambiţii mari sau doar meschinării, homosexualitate, prostituţie.
Şi cum ar putea fi altfel, câtă vreme suntem cu toţii oameni, suspusi ispitelor şi greşelilor, iar religia a fost mereu, din păcate, şi un uriaş instrument de manipulare şi control al maselor?
În doar câteva zile morţii se înmulţesc, tensiunea creşte, iar abatia pare că a păşit deja pe drumul irevesibil al dezgropării celor mai tenebroase mistere…
Desigur, nu pot nega că am savurat ca pe o o compensaţie pentru multele pagini în stil roman poliţist/intrigă/suspans pasajele cu reflecţii filozofico-psihologice pe teme diverse.
La fel, replicile acide, inteligente, amuzante, perspectiva asupra subiectului religie ( cu multiple ramificaţii ).
Nu în ultimul rând, plăcut a fost exerciţiul imaginaţiei, purtată prin vaste încăperi pline cu volume, dintre ele unele adevărate relicve…
Umberto Eco ( 1932 – 2016, Italia ) este abia al doilea mare scriitor italian pe care îl întâlnesc, după Cesare Pavese; aşa încât, până aici, drumul pare nici bătătorit, nici simplu.
NOTĂ:8 / 10
Alte recenzii de la Umberto Eco:
