Acum câțiva ani, am citit cărțile care l-au făcut faimos pe istoricul Harari: Scurtă istorie a omenirii, Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul al XXI-lea. M-a fascinat modul inedit în care Harari privește istoria omenirii, dar și ideile sale, fiindcă, trebuie spus, cărțile lui nu sunt chiar istorie pură, ci și o interpretare a acesteia care se apropie parcă de filosofie.
Cele două volume din istoria ilustrată a omenirii reiau ideile esențiale din primele volume într-o formă ceva mai relaxată cu benzi desenate. Astfel, primul volum, pe care-l recenzez aici, începe odată cu nașterea planetei și a omenirii, surprinzând hazliu și captivant numeroasele specii ale genului Homo și apariția lui Homo sapiens pe planetă. Stilul degajat, simplu și familiar este îmbinat cu datele științifice de rigoare. Astfel, încă din primele pagini, învățăm (sau ne reamintim de la orele de biologie) să deosebim genul de specie. De pildă, Homo este genul, iar sapiens este singura specie a acestui gen care mai trăiește. Alte specii, descrise și în carte, sunt: erectus, neanderthalensis, luzonensis, denisovensis și floresiensis. Ni se arată cum trăiau aceștia, ni se povestește despre vânătorii-culegători, se discută chiar despre formele primitive de religie, sexualitate, familie ș.a.m.d. Din acest punct de vedere, istoria lui Harari răspunde, pe scurt, multor întrebări pe care le-am putea avea. De altfel, și formatul e sugestiv, istoria fiind povestită prin artificiul unui dialog între unchiul Yuval, nepoata lui, o profesoară și alte personaje.
Foarte haioase mi s-au părut și scenele în care istoria e prezentată sub forma unor dialoguri între diverși specialiști. De pildă, la un moment dat are loc un fel de conferință la care participă istorici, preoți, arheologi etc. și unde se discută despre formele de spiritualitate ale strămoșilor noștri. Mă gândesc, de exemplu, la animism, la credința conform căreia orice obiect din jurul nostru, inclusiv plantele, au un anumit spirit cu care strămoșii noștri încercau să comunice.
Lucrurile acestea sunt foarte interesante nu numai în măsura în care ne ajută să ne cunoaștem trecutul. Ele ne spun multe și despre prezent. Te-ai întrebat vreodată de unde impulsul de a mânca foarte mult dintr-odată? Ei bine, istoria și psihologia evoluționistă arată că această tendință a fost dezvoltată în creierul nostru acum foarte mult timp. A fost, de fapt, o reacție la mediu, un mod de adaptare. Pe vremea când oamenii trăiau din cules și vânat, puteau trece zile în care să nu găsească hrană. Când însă aveau noroc să dea peste un animal sau un pom plin cu fructe, mâncau tot și cât mai repede, de teamă să nu fie amenințați la rândul lor de alte animale. Acest instinct s-a înrădăcinat atât de mult în ființa noastră, încât avem și acum tendința să urmăm același tipar, deși nu ne mai amenință niciun tigru înspăimântător…
Se abordează și subiectul formelor ancestrale de sexualitate și organizare familială, lucru care, din nou, pare să ne spună mai mult despre prezent decât despre trecut. În conferința imaginată de Harari, un fel de ramă a povestirii, specialiștii amestecă halucinant trecutul cu prezentul, trecând în revistă situația contemporană a familiilor monoparentale, mănăstirile benedictine din Bavaria, numeroasele soții ale lui Solomon și ajung până la Elizabeth Taylor, căsătorită de opt ori, neuitând nici de legile Arabiei Saudite sau de căsătoria prim-ministrului Luxemburgului, Xavier Bettel, cu Gauthier Destenay. Revenind la istorie, se arată varietatea de modalități de organizare a familiei și de codificare socială a sexualității în trecut, unde monogamia era un concept inexistent, iar copiii erau adesea crescuți de grupuri.
În fine, savoarea cărții se accentuează pe măsură ce te apropii de sfârșit, când, după toate aparențele, un polițist îndrăzneț trimite primii oameni Homo sapiens în judecată pentru distrugerile masive lăsate în urma sa în climă, faună și floră. Deznodământul este, totuși, o lovitură de teatru, însă una care, cu tot hazul, ne face să fim conștienți de imensele schimbări pe care le-am provocat ecosistemului, să punem răul și binele în balanță și, în sfârșit, să vedem ce ne rămâne de făcut. Căci, evident, procesul primilor oameni se va transforma în procesul omenirii…
Alte recenzii de la Yuval Noah Harari:
