Lazslo Krasznahorkai își amplasează povestea într-o comunitate izolată, ruptă de lume, de progres, de civilizație, o lume aflată într-o stare accentuată de degradare. Atmosfera este sufocant de apăsătoare și acest lucru este amplificat și de vremea mohorâtă, o interminabilă ploaie ce îți cultivă depresia și îți anulează capacitatea de a reacționa. Ești pur și simplu târât prin noroi de această viitură infernală fără nicio șansă de a te elibera. Rezultatul este un roman trist și absurd în care viața este crudă și implacabilă, în care ignoranţa, indolenţa şi depravarea sunt principalele caracteristici, atât ale peisajului cât și ale psihicului uman. Degradarea umană, impotența și incapacitatea de a lua atitudine este surclasată de degradarea caselor, de putregai și mizerie, de străzi înecate de noroi.
Cartea lui Lazslo Krasznahorkai este o nebunie grotescă, ca subiect, ca scriitură, ca ambient și mai ales ca personaje. Este o stare permanentă de coșmar infinit, ești blocat și sufocat de spaimă și groază, de rușine și neputință. Acest orășel mic din Ungaria unde are loc acțiunea mi-a adus în fața ochilor nenumărate sate din România zilelor noastre și îți e imposibil să nu te simți revoltat, dezgustat, sătul și rușinat.
Autorul care este un adevărat vizionar ne propune o combinație de parabolă distopică și tragedie absurdă și grotescă care fără prostie nu s-ar putea întâmpla. Este despre convingerea arogantă că merităm „să trăim bine” chiar dacă n-am făcut nimic pentru asta. Este despre așteptări nerealiste, este despre înclinația omului de a spera să fie salvat fără să-și pună întrebarea dacă merită această salvare. Dacă salvarea lui este benefică planetei sau are rost. Și fără să facă ceva practic pentru a se salva singur. Expune tendința de a ne concentra pe lucruri infime și iraționale, ignorând voit cadrul și situația generală. Este o carte pesimistă, autorul parcă ar vrea să ne convingă că această comunitate compromisă a pierdut dreptul la consolare sau bucurie în viață. Că orice încercare a lor de a se împotrivi implacabilității destinului este inutilă și fără sens deoarece degradarea lor este mult prea avansată. Că și-au pierdut capacitatea de a percepe realitatea dincolo de aparențe și banalități. Că se agață ca înecatul de un pai și omit voit ceea ce este evident. Este o macabră disperare după satisfacerea imediată a unor nevoi primare, decadenta și vulgare, este o fugă inutilă după iluzii fade.
Acești oameni, fermieri săraci și needucați, nu pot anula senzația de inutilitate, de gol, de pustiu, sterp și fățarnic. Sunt incapabili să facă ceva pentru ei înșiși, ceva care să lase o urmă pozitivă. Multumesc Libris.ro pentru carte.
Este omul fără educație și șanse doar un monstru? Intențiile bune sunt doar minciuni care maschează lipsa de scrupule si interesul individual? Trăim convingându-ne că suntem buni, că merităm, că avem dreptul, dar uitând să ne aplicăm drepturile și adevărul în folosul binelui sau al dreptății? Strângem păcat după păcat, vină după vină, umplem sacul și când devine prea greu de dus, fugim și-l deșertăm unde nimeni nu ne vede și reluăm la nesfârșit ciclul acesta vicios și inutil? Ne autoproclamăm inocenți și exploatați, pentru a ne justifica cruzimea, micimea și prostia? Este o comedie grotescă îmbrăcată în haine de sărbătoare. Este promisiunea mincinoasă a unei salvări imposibile. Este despre naivitate, manipulare, slugărnicie, ignoranţă şi conformism de turmă. Este despre modul în care oamenii reușesc să transforme toate aceste valori negative în surse de inspirație și de mândrie. Este despre cât de ușor ne lăsăm influențați și cât de frică ne e să luăm atitudine și situația în propriile mâini chiar și atunci când este evidentă prostia promovată. Oare nu ne merităm soarta?
„Satantango” este o alegorie apocaliptică și nihilistă a așteptării, o așteptare al cărei sfârșit este imposibil de întrevăzut. Este o încercare timidă de supraviețuire, un ultim efort condamnat din start la insucces din cauza lipsei de empatie și a platitudinii. Unele personaje sunt fascinante și simbolice prin segmentul psihologic surprins de autor al gândurilor, dorințelor, așteptărilor, iluziilor. Psihicul maghiar înfrânt, localizat în mijlocul ambientului bântuit de dispariția comunismului, stimulează și irită cu lovituri orbitoare de prostie și genialitate în egală măsură. Autorul te forțează să simți presiunea sfârșitului, prin atenția deosebită la detaliile vizuale și sonore și te îndeamnă la reflecție contemplativă asupra ideilor și temelor generale expuse: la rutina de zi cu zi, la lipsa de oportunități, la monotonia ciclurilor naștere, moarte și renaștere. Îți dă un sentiment de atemporalitate deoarece povestea se poate repeata la nesfârșit și oriunde, ciclul sărăciei și mizeriei fiind principala caracteristică determinantă. Deznădejdea și disperarea domină natura ciclică a existenței umane si inutilitatea eforturilor personajelor de a scăpa din acest cerc vicios. Ești teleportat undeva la sfârșitul timpului după catastrofa comunistă unde întunericul aproape a învins ultimele licăriri slabe de lumină, unde realitatea vulgară distruge ultimele speranțe și iluzii umane și singurele variante sunt distrugerea totală sau nebunia. O capodoperă sfâșietoare și violentă cu un puternic impact emoțional, cu episoade tragice, pline de tâlc, la limita absurdului.
Bela Tarr a ecranizat această carte. Filmul este alb negru și durează puțin peste șapte ore. Criticii l-au primit cu braţele deschise, ca și publicul larg, de altfel.
Alte recenzii de la Lazslo Krasznahorkai:
