Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Oscar Wilde și din păcate va fi și ultima. Da, știu că-i un clasic; da, știu că Portretul lui Dorian Gray este foarte apreciat, da, știu că-i o carte cu morală, dar nu-i pentru mine. Mi-a dat fiori pe șira spinării, m-a scârbit, m-a revoltat, dar în marea majoritate a timpului m-a plictisit teribil. Ce să zic, nu poți fi prieten cu toată lumea.
Ideea poveștii este foarte interesantă, dar nu m-am putut împăca cu personajele execrabile și scrierea efeminată și statică. După terminarea cărții, am căutat pe net detalii despre Oscar Wilde și nimic din ce am citit despre el nu m-a luat prin surprindere. Homosexualitatea insinuată combinată cu misoginismul grosolan din această carte m-a revoltat total. Vă las câteva exemple că să înțelegeți la ce mă refer:
„Dragă băiete, nicio femeie nu-i genială. Femeile aparțin sexului decorativ. N-au nimic de spus, dar acest nimic îl spun într-un mod fermecător. „
„Sunt două tipuri de femei: incolore și cele colorate. Cele incolore sunt inutile. Celelalte sunt încântătoare. Se machiază pentru a încerca să pară mai tinere. „
„Femeile sunt mai bine dotate decât bărbații pentru a suporta durerea. Ele trăiesc din emoții. Nu se gândesc decât la emoțiile lor.”
„Teamă îmi e că femeile apreciază cruzimea, cruzimea pe față, mai mult decât orice. Au niște instincte desăvârșit de primitive. Noi le-am emancipat, dar ele rămân sclavele în căutarea unui stăpân. Le place enorm să fie dominate.”
Pe Wikipedia am găsit asta: „Romanul „Portretul lui Dorian Gray” cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.” Mdea, right!!! Fix așa!
În principiu, Dorian Gray, un tânăr de o frumusețe și inocență izbitoare este folosit ca model de pictorul Basil. La ultimul retuș făcut tabloului, pictorul îi face acestuia cunoștință cu lordul Henry. Aici apare o sclipire de realism magic când Dorian, vizualizând opera de artă ce-l are ca subiect, își pune dorința că efectele timpului asupra frumuseții sale să fie suportate de tablou, iar el să rămână purerea frumos și inocent. Ceea ce se și întâmplă ca un fel de vrajă, dar doar la nivel al înfățișării exterioare, sufletul lui suferind o degradare vulgară și teribilă. Cam atât cu ce e interesant.
Știu că romanul e scris pe la 1890, dar nu suport bărbații efeminați. Imaginați-vi-l pe Dorian ăsta, zăcând ca o sirenă eșuată, dându-și ochii peste cap, roșind ca o virgină, plângând că o mimoză și pozându-i celuilalt pentru tablou, în timp ce pictorul îi șoptește cât e de frumos și pur. Apare al treilea domnișor în scenă, care cântă în aceeași strună, în același ritm, iar drept recunoștință, ăsta mic face o pasiune bolnavă pentru proaspătul ivit și-l urmează peste tot ca un cățel, în timp ce ăla-i înșiră numai inepții misogine și depravate pe bandă rulantă. Dorian nu numai că-l admiră, ba pune și-n aplicare ce-i bagă-n cap pe ideea că urmărește să-și salveze sufletul prin artă și frumos. Din punctul meu de vedere, nimic din ce face sau ce se întâmplă în carte n-are legătură cu arta, cu frumosul nu mai zic.
Avem și povestea de dragoste necesară; personaje principale: Sibyl – anostă și penibilă, Făt-Frumos – când naiv, când dat dracu’ și Ursu’ – decedat din motive ce n-au ținut de el. Penibil e singurul cuvânt ce-mi vine în minte când mă gândesc la cartea aceasta. Ce să vă zic, Dorian a plâns că i-a amorțit prețiosul funduleț pe scaun în timp ce poza, a lăcrimat la o scenă de teatru jucată prost, dar a uitat să se întristeze, ce să mai zic de plâns, când i-a murit prima dragoste.
S-a opus uciderii unei iepure, dar și-a omorât fără grețuri prietenul, a dormit fără vise cu cadavrul acestuia în casă, și-a luat micul dejun netulburat, a citit niște versuri romantice și abia apoi s-a gândit cum să scape de proba (trupul) crimei. Își tot face procese de conștiință pentru faptele lui, dar el de fapt nu regretă răul pe care-l face oamenilor, ci doar degradarea tabloului. Omul e sociopat. E interesat doar de propria plăcere, nici măcar fericirea nu-l interesează. E un superficial depravat și perfid. E mai rău decât prietenul lui inseparabil, lordul Henry. M-au scârbit amândoi. Plus detaliile despre preocupările lui, pasiune pentru bijuterii, țesături, instrumente muzicale, etc…inutile și neinteresante. Mai bine îmi spunea cu ce l-a șantajat pe Alan. În fine. Are o steluță pentru morală. Atât.
Alte recenzii de la Oscar Wilde:
