Pe 6 martie 1927 a văzut lumina zilei scriitorul Gabriel García Márquez, un autor devenit clasic încă în timpul vieții, un titan al literaturii universale, pe care unii cititori îl adoră, alții nu au răbdare să-l descopere, dar care incontestabil și-a câștigat un loc merituos în avangarda modernității. Laureat al Premiului Nobel în 1982, acesta a lăsat umanității o serie de romane magistrale și de culegeri de proză scurtă care se tot reeditează și se traduc pe toate meridianele lumii. Utilizând realismul și fantasticul, dozând optimismul și durerea, acesta a rămas în memoria noastră colectivă drept omul care a schițat relațiile interumane într-un stil ireproșabil. 
Dar în această cronică nu am să vă vorbesc despre vreo carte semnată de marele Gabo, ci despre cartea fiului său, pe nume Rodrigo García, tradusă de Aurelia Ulici, la editura Rao, intitulată „Rămas – bun, Gabo și Mercedes”, un omagiu adus memoriei cuplului Gabo și Gaba, o pereche de oameni care au mers mână în mână, încercând să clădească acel succes pe care-l râvneau. Rodrigo este regizor de televiziune și cu o atenție cinematografică aparte surprinde ultimile perioade in viața părinților săi celebri.
Acesta amestecă într-o ordine haotică, dar structurată, o sumedenie de amintiri din trecut cu trăirile unui prezent care pare extrem de incert. Nu-și refulează emoțiile, ci doar observă cum moartea, cu un joc dramatic de rol, îi dă târcoale tatălui său:
Cum stăteam acolo, la picioarele patului lui, îmi plăcea să cred că, în ciuda demenței (și poate ajutat de morfină), creierul lui este încă un focar de creativitate, așa cum fusese mereu. Fracturat, poate, incapabil să se întoarcă la gânduri sau să susțină intrigile, dar încă activ.
Gabo este, în această carte, o prezență aproape onirică. Prins între moarte și viață, acesta se îndepărtează de urmașii săi, rămând oarecum legat încă de Mercedes, femeia care i-a fost alături, vorba clasicului, la bine și la rău. De fapt, în narațiunea sa, Rodrigo nu uită să exemplifice prezența deloc de neglijat a mamei sale, o femeie fără studii, care și-a găsit liniștea în spatele renumitului său soț. Devotată până după moarte, aceasta a condus căminul familiar cu o mână de fier:
Când intră în cameră și îl vede pe tata, îmi dau seama că deceniile pe care le-au petrecut împreunăîi dau o autoritate totală asupra acestui moment.
Mercedes nu se lasă intimidată de demența care-l doboară încet pe Gabo, aceasta continuă să fie acolo, să îl țină de mână, în încercarea de a-l readuce pe același fir cu viața care fuge de el. Acest cuplu radiant pe fotografiile de epocă este pus în fața unui fapt împlinit: sfârșitul e aproape. iar Rodrigo imortalizează această clipă efemeră, ilustrând, parcă, dimensiunea umană a geniului.
PARK CITY, UT – JANUARY 25: Filmmaker Rodrigo García of „Rodrigo Garcia” poses for a portrait at the Village at the Lift Presented by McDonald’s McCafe during the 2015 Sundance Film Festival on January 25, 2015 in Park City, Utah. (Photo by Jeff Vespa/WireImage)
Cred că această carte este, dincolo de misiunea sa literară, un frumos cadou, o readucere aminte a lui Gabriel García Márquez, în formula tripartită: om, scriitor, tată, iar Rodrigo García a reușit să o facă atât de sinceră, de caldă și plină de atmosferă încât este imposibil să nu trăiești tot acel amalgam de emoții și de amintiri.
Volumul a apărut la Editura Rao, în 2022.
Alte recenzii de la Rodrigo Garcia:
