Ador cărțile care mă provoacă, cărțile care îmi răvășesc subconștientul și mă aruncă exact acolo unde am nevoie: în brațele unei experiențe lecturale noi. Adevărul este că, din momentul izbucnirii pandemiei, m-am refugiat în brațele unor cărți mai mult sau mai puțin ciudate, cărți pe care nu le poți discuta printre tabieturi, la cafeaua de dimineața și cu oricine, cărți pe care trebuie să le trăiești, astfel încât să le înțelegi deplinătatea și adâncimea. Într-o lume a lucrurilor efemere această categorie de carte este din ce în ce mai rară, dar când o găsești tot ce vrei e să-i simți profunzimea cu fiecare papilă gustativă de cititor.
Așa se face că l-am cunoscut pe Aleksandar Hemon abia acum, fapt care îmi provoacă un disconfort și o rușine de temut, pentru că volumul său de memorii „Asta nu-ți aparține. Părinții mei: O introducere” este dureros, sensibil și fragil, descompunându-se în mici particule de idei, încropite într-un tot maleabil.
De fapt, în această cronică vreau să vorbesc doar despre una dintre părțile acestui volum, intitulată sugestiv „Asta nu-ți aparține”. Structurat pe mici pastile de amintiri, această parte sondează copilăria petrecută într-un Sarajevo în care domină sărăcia, discreția și în care Hemon, un „voinic cu inimă neînfricată” își duce stingher copilăria și pubertatea, ca pe niște bibelouri extrem de fragile. Narațiunea sa împletește umor, retrospecție, sarcasm și, câteodată, furie. Da, este un copil bosniac furibund, dacă vreți, un copil înfuriat pe o lume întreagă. Tandrețea cu care vorbește despre muzică, maniera în care își amintește primele tentative de cunoaștere a sinelui sexual fac din acest volum o promenadă reconfortantă pentru cititor. Sinceră să fiu, nu țin minte de curând să fi citit un astfel de jurnal intim pe alocuri răscolitor, deși memorialistica ocupă un spațiu important în experiența mea de cititor.
Unele pasaje din această parte sunt terifiant de calme, de parcă nu ar vorbi despre lucruri durute:
„Odată, am văzut un accident, două mașini intraseră direct una în cealaltă, și ne-am uitat la șoferii care se opriseră să ajute și desfăcuseră portiera din spate să scoată un copil mort. În acel moment mestecam o bucată de ardei gras. Picioare mici atârnând, șosete rulate până la gleznă. Ou fiert.”
Hemon este magistral în încercarea sa de a ne transmite o serie de emoții, de șocuri și impulsuri prin intermediul narațiunii sale. Nu se sfiește să ne scoată din acea zonă roză a esteticului literar, amintindu-ne despre partea murdară a umanității:
„Cu mulți, mulți ani în urmă am scris primul poem pe o bucată de hârtie igienică împăturită pe jumătate, ca o foaie dublă: hârtia socialistă de șters la fund venea sub forma unor teancuri de pagini suficient de rezistente ca să scrii pe ele cu stiloul și să reverși cuvintele în viitor. Mă ascundeam în baie deoarece poezia, la fel ca defecarea și imaginarea de scheleți, este rușinoasă”.
Sinceritatea frustă a autorului merge până la un soi de autobiciuire, un moment de punere la zidul infamiei a unui adult care a fugit din țară, de frica războiului:
„Limitele limbii mele înseamnă limitele lumii mele, dar acum trăiesc în engleză, limba disprețului de sine”.
Cu astfel de emoții împachetate într-un strat fin de considerațiune și de onestitate dusă la extreme, Hemon m-a cucerit iremediabil. Poate din această cauză am decis să împart cartea în două, citind-o și spunându-vă istoria din spatele său. Mă simt aidoma unei Șeherezade, care însă nu a poposit la castel, ci pe ulicioarele calme ale unui Sarajevo încă nezdruncinat de debandada unui război.
Alte recenzii de la Aleksandar Hemon:
