Viața este o cursă cu obstacole, obstacole ce parcă nu se termină niciodată și cu greu se lasă depășite. Momentele de fericire alternează cu cele neplăcute care ne pun răbdarea și rezistența la încercare. Am citit Hamnet scrisă de această autoare (care a fost încântătoare), dar Exist, exist, exist este cu totul altceva față de ce m-a obișnuit. Este un volum de proză scurtă în care Maggie își socotește și contabilizează succesele și eșecurile. Vorbește despre moarte, despre teama de moarte, despre imprevizibilitatea vieții și despre lupta zilnică cu greutățile.
Este o autobiografie în care Maggie cu sinceritate maximă ne împărtășește 17 experiențe marcante trăite pe propria piele de-a lungul vieții, începând cu amintiri răzlețe de când era copil și finalizând cu testul cea mai dificil, acela de a fi mama unui copil cu probleme grave de sănătate.
Mi-a plăcut foarte mult cum a scris Maggie despre fiecare încercare prin care a trecut; deschis, limpede și răspicat, fără a se sfii sau a avea rețineri. Totul este redat cu sinceritate maximă. Viața este presărată cu pericole, cu evenimente nedorite și imposibil de schimbat pe care trebuie să le gestionezi și să le depășești. Moartea stă tot timpul la pândă, dar asta nu trebuie să fie niciodată o piedică pentru a-ți stăvili dorințele, aspirațiile, visurile. Maggie și-a pus sufletul pe hârtie și a scris despre toate trăirile și sentimentele pe care le-a experimentat cu claritate și calm. A reușit să mă facă să stau lipită de carte și să nu vreau s-o las din mână chiar dacă, mai ales spre final, unele pasaje sunt greu de digerat și acceptat. Maggie a plonjat în frenezia vieții cu mult curaj ca de pe o trambulină de mare înălțime. A luat viața în piept și a refuzat să se lase doborâtă de ea. Este o luptătoare și o supraviețuitoare și este o femeie pe care mi-e imposibil să n-o admir. Modul în care expune emoțiile trăite este atât de bine ales încât te obligă să experimentezi alături de ea și să te întrebi: tu cum ai face față unor astfel de provocări?
Exist, exist, exist este o mărturie despre cât de curajoși putem fi, dar și cât de înspăimântați în fața vieții. Amabilitatea și cruzimea merg mână-n mână când ne raportăm la situațiile cu care ne confruntăm practic. Ne temem de socializare, dar ne purtăm zâmbetul prietenos larg pe față mai ales în situațiile care ne solicită la maximum nervii, ca pe un scut, ca pe un zid de apărare. Suntem prea sentimentali și realiști. Suntem lumești și materialiști, dar nu renunțăm niciodată la idealuri. Ne ia o viață să observăm cât de puțin timp avem de petrecut pe acest pământ. Iubirea necondiționată te obligă să te gândești la toate variantele posibile de scenariu și în special la cele macabre și greu de îndurat. Dar de fapt singura noastră datorie este să le fim alături celor dragi în fiecare versiune a lor și să le acordăm tot sprijinul pe care-l putem oferi. Ceea ce le rezervă destinul nu mai este în puterea noastră.
Până la urmă, viața te rupe în bucăți în fiecare zi. Nimeni nu te poate proteja de asta, iar singurătatea nu este soluția de siguranță. Trebuie să iubești. Trebuie să simți. Trebuie să încerci. Ăsta e sensul vieții. Acesta este motivul pentru care ești pe pământ. Trebuie să-ți pui inima la bătaie. Doar așa poți spune că ai gustat cât ai putut. Maggie ne amintește cât de mici și nesemnificativi suntem în fața destinului, dar cât de mult contează să-ți iei soarta în propriile mâini și să faci alegeri curajoase chiar dacă la un moment dat par imposibile sau absurde. Curajul merge mână-n mână cu norocul.
Cum e să ai un copil care suferă de o afecțiune fatală, să iubești pe cineva care în orice moment ar putea fi luat de lângă tine? Mă gândesc adeseori la asta. Îți duci viața cu pericole potențiale bâzâindu-ți constant în fundal. Începi să simți lumea diferit.
Viața e un carusel cu suișuri și coborâșuri, iar de obicei întâmplările nefericire atârnă mai greu în balanță, dar pentru toate celelalte scurte clipe de fericire merită să trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi ultima.
E adevărat că ultimul capitol a dat greutate cărții și în același timp un sens, dar ca ansamblu este un amalgam bine închegat de idei și trăiri pe care în general, deși le trăim frecvent, nu le conștientizăm și nu le dăm importanță. Maggie ne reamintește că suntem muritori și viața trebuie trăită la intensitate maximă. Pentru că ai doar una, nu nouă ca pisica. Expune emoții excepțional de puternice – uneori accese acute de bucurie, dar și tristețe, melancolie și frică, are tendința de a observa subtilități care altora le scapă.
When you’re a child, no one tells you that you are going to die. You have to work it out for yourself.
Alte recenzii de la Maggie O’Farrell:
