Citind-o pe Feher, am făcut cunoștință cu prototipul femeii care, ajunsă la o anumită vârstă, nu poate trăi și nu se poate accepta decât ca parte a unui cuplu, ca una dintre părțile ce ar trebui să formeze un întreg, singură nu e suficientă nici pentru ea, nici pentru ceilalți. O mentalitate greșită, dar realistă și des întâlnită. Orice ar fi, singurătatea nu e o opțiune. Eu, ajunsă cam la aceeași vârstă, nu număr acest lucru printre fricile mele, dar le am și eu pe ale mele deoarece în Românica, om fără probleme la mansardă mai rar. Și tocmai din cauza aceasta, Mara, personajul principal al cărții, nu este singura tipologie dezvoltată în carte. Cercul ei de prietene, apropiate și mai puțin apropiate, cunoscute sau chiar femei din familie reprezintă fiecare în parte o tendință a mentalității feminine din societatea contemporană. Din păcate, niciuna nu este pozitivă. Feher despică femeia societății române și ne-o pune pe masă în toată „splendoarea” ei sau cum ar zice autoarea: în dânsa goală.
Pentru că nu prea are grețuri să vorbească pe șleau. E genul care dacă nu ți le trântește să te năucească, preferă să nu le mai spună deloc. Nu se încurcă în etichetă și finețuri, nu trage perdeaua când scrie. Nu apelează la un limbaj doct sau decent. Folosește toată coloristica limbajului românesc și se exprimă „ca o birjăreasă” cum ar spune mama. Sau, cu alte cuvinte, fix pe sufletul meu. Că dacă nu le spui de-a dreptul pot fi interpretate și în ziua de azi cel mai bine e să eviți interpretările pentru a nu da șansă polemicii să explodeze, cu riscul de a ți se pune blazon de gură spurcată.
Lumea zice că e un roman de nedragoste, eu zic că e despre viață și toate mizeriile cu care suntem obligați să ne luptăm zi de zi, de la prejudecăți, dogme, reguli și stil impus la anxietăți și traume. E despre frici bine înfipte in interiorul nostru datorită mediului în care am fost crescuți. E realitatea crudă și brutală, modul în care fiecare zi ține parcă să ne demonstreze că ne putem șterge la cur cu toate principiile, speranțele și visurile noastre. Nu sunt o susținătoare a stilului Marei, nu prea găsești mare lucru de admirat la ea, dar o înțeleg. Singurătatea nu este o opțiune pentru ea, te poate aduce în stare să faci compromisuri urâte, poți accepta lucruri care să te facă să-ți pierzi stima de sine, te poți obișnui cu jigniri și urlete, cu suspiciuni și o viață de coșmar doar pentru a nu dormi nopțile singur în pat. Din nevoia de dependență, din cauza ideii prostești și comode că singur nu ești în stare, că ai nevoie de cineva ca să te facă întreg. Sau poate doar te-ai obișnuit să-ți reamintească cineva periodic că ești nașpa, curvă, bețivă, urâtă, trecută ca să știi cine ești și să nu ți se năzară vreo idee că ai putea fi invers.
Mara trece printr-o criză existențială. Ajunsă la 46 de ani, directoare de firmă, independentă financiar, educată, cultivată, plimbată, realizează că de fapt nu a realizat nimic. Nu s-a căsătorit niciodată, nu are copii, ultimul iubit a părăsit-o după ce l-a dus în cârcă vreo 8 ani. E singură și gurile rele spun că ar fi și puțin urâțică, iar corpul începe s-o trădeze. Bea cam mult, fumează și mai mult, înșiră bărbat după bărbat și niciunul nu este Făt-Frumos.
Mara are temelia proastă dacă mă pot exprima așa. E incultă emoțional. Are așteptări nerealiste de unde n-ar trebui să aibă. Stima de sine și inteligența ei emoțională se bazează pe mentalitatea unor femei care s-au complăcut în relații abuzive. Au ales răul mai mic cum zice romanul când scuzele sunt inexistente. Probabil cea mai mare greșeală a ei este că simte nevoia să se compare cu cineva, să fie ca cineva, să facă parte dintr-un tipar. Mara nu poate să fie ea. În ochii ei acest lucru este prea puțin. Mintea ei nu concepe că nu trebuie să se încadreze undeva, între niște parametri care nu-i vin, care nu o caracterizează și pe care nu-i poate suporta pentru că o strâng. Emoțiile ei devin insuportabile, are senzația că nu poate găsi nimic care să-i umple golul interior deoarece e setată să caute în exterior și niciodată în interior. Pentru că s-a obișnuit să se mintă frumos și e mai ușor să dea o spoială de roz peste un zid de noroi decât să-l dărâme dracului de tot.
E prima mea întâlnire cu această autoare și mă declar total cucerită. Recomand.
Alte recenzii de la Raluca Feher:
